Video VIDEO Rămăşiţele Minei Teliuc. Steaua socialistă „străluceşte” peste ruinele şi haldele uriaşe de steril
0Minele Teliuc au funcţionat până la mijlocul anilor 2000 şi au lăsat în urmă o mulţime de ruine industriale, dar şi trei halde de steril de aproape 100 de hectare.
Minele de fier din zona Teliucului şi a Ghelariului au o istorie de două milenii.
În Antichitate aici se afla unul dintre cele mai mari districte miniere din Dacia, iar o inscripţie păstrată din epoca romană atestă importanşa acesteia: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum”, tradusă în „Născut acolo unde se naşte fierul”.
Exploatările miniere şi-au continuat existenţa şi în Evul Mediu, când zona de la marginea Hunedoarei a fost împânzită de ateliere de fierărie şi de topitorii, în timp ce oraşul de la poalele Castelului Corvinilor îşi primise renumele de târg al fierului „Eisenmarkt”.
Minele s-au extins în secolul al XIX-lea, sub Imperiul Austro-Ungar, însă cea mai mare dezvoltare au avut-o în primele decenii de comunism.
Atunci, la Teliuc şi Ghelari, două aşezări pitoreşti din Ţinutul Pădurenilor, marcate în secolele trecute de „invazia” familiilor stabilite aici din toate colţurile Imperiului, dar şi din Ţara Românească, au fost construite primele blocuri pentru noii „colonişti” - sute de români veniţi din zona Moldovei, Olteniei şi a Bărăganului, pentru a lucra în minele de fier aflate la apogeul expansiunii lor.
În anii 80, Teliucul şi Ghelariul au fost propuse pe lista noilor localităţi urbane din România, însă planurile regimului comunist au fost oprite de declinul mineritului şi de apusul epocii Ceauşescu.
Ce a mai rămas din minele Teliucului
Minele din zona s-au închis la mijlocul anilor 2000. La Teliuc, au rămas zeci de hectare ocupate cu ruine şi dărâmături, vechi clădiri miniere scoase din uz, un tău uriaş amenajat pe locul fostei cariere a minelor Centrală şi de Est, dar şi trei halde de steril care împreună se întind pe aproape 100 de hectare. Două dintre ele au aspectul unui deşert, ale cărui dune de praf toxic sunt modelate de vânt şi apă. Întinderile de circa 70 de hectare se află între dealuri, mărginite de şoseaua Hunedoara – Silvaş – Haţeg, de ruinele Minei de Est şi de satele Teliuc şi Cinciş.
Au fost ecologizate parţial, în jurul anului 2012, când mai multe hectare au fost tasate şi acoperite cu pământ, iar un strat subţire de vegetaţie a crescut peste ele. Aici urmau să fie plantaţi puieţi de salcâm, însă operaţiunea a fost abandonată din lipsă de fonduri.
În vecinătatea lor, câteva construcţii rămase din fosta Mină de Est amintesc de vremea în care localnicii îşi câştigau existenţa muncind în subteranele Teliucului. Clădirea din beton a unui vechi puţ a păstrat „în frunte” steaua socialistă, în timp ce în apropiere, intrarea într-o galerie este „blocată” de un gard improvizat din stinghii de lemn. În jurul haldelor şi pe vechile drumuri miniere mai pot fi văzuţi localnici care îşi păstoresc turmele de oi sau se aventurează cu atv-urile pe dealurile înverzite.
Mai puteţi citi şi:
VIDEO Povestea minelor de fier ale dacilor. Ce soartă a avut „patria fierului” după secole de glorie