Video Drumul secret din munți, vegheat de sfincși. Poteca duce spre satul unde se ascundeau cei mai temuți haiduci

Stâncile cu forme stranii veghează din loc în loc un drumeag rămas aproape necunoscut, care duce spre satul Meria din Munții Poiana Ruscă. Legenda spune că așezarea a fost înființată de haiduci.

Cele mai multe dintre satele aflate în Ținutul Pădurenilor au fost înființate în secolele trecute în locuri greu puțin prielnice creșterii animalelor - ocupația de bază, timp de secole, a localnicilor.

Unele așezări au dăinuit departe de căile de comunicații, în spatele unor dealuri greu accesibile din văile râurilor, traversate de vechile drumuri din Munții Poiana Ruscă.

Chiar dacă nu s-au putut dezvolta în condițiile reliefului accidentat și a unei clime aspre, satele de munte, înconjurate de pădurile întinse care acopereau versanții prăpăstioși, au oferit în trecut refugiu românilor care au fugit din fața turcilor și a tătarilor.

Sate ca Arănieș, Ulm (video) și Cerișor sunt aproape imposibil de văzut de cei care trec prin văile abrupte de la poalele lor, indiferent de locul unde aceștia se află.

Însă cel mai bine ascuns sat din Munții Poiana Ruscă a fost potrivit legendelor locale, o adevărată fortăreață pentru haiducii din secolele trecute.

Poteca haiducilor, vegheată de sfincși

Satul Meria din Hunedoara a rămas ascuns pe unul dintre numeroșii versanți asemănători între ei, care se înalță, acoperiți de păduri dese, deasupra Cheilor Cernei.

Până la mijlocul secolului trecut, nu exista niciun drum spre sat, își aminteau unii localnici, însă oamenii cunoșteau potecile străvechi care urcau din Lunca cernii de Jos, prin păduri, până la Meria.

Un astfel de drumeag (video), aproape imposibil de observat de la distanță ar fi fost o veche rută folosită de localnici pentru a coborî în lunca Cernii.

Traseul începe de pe malul râului Cerna, care odată trecut, duce la câteva stânci cu o înfățișare stranie. Privite de aproape, blocurile de piatră au aspectul unor chipuri omenești. În spatele lor, poteca urcă pe cursul unui pârâu și apoi se afundă în pădure, continuându-și urcușul sinuos până la alte stânci cu o înfățișare asemănătoare.

„Este o veche potecă, mai puțin folosită acum, pe care oamenii mergeau la Meria. De la stâncile de pe deal, se poate vedea toată lunca Cernii, însă puțini cunosc acest loc. Cărarea mai este folosită uneori de cei care au animale, dar doar pentru a urca pe dealuri. Este mult de mers până la Meria, chiar și pe această scurtătură, iar acum sunt drumuri mai bune”, spune o localnică din Lunca Cernii de Jos (foto).

Unii săteni din Meria își aminteau însă vremurile în care trebuiau să străbată munții pentru a ajunge în satele aflate la distanță de câteva ore de mers pe jos, unde existau magazine.

„Au fost vremuri în care mergeam o zi întreagă, până la Ghelari, pe jos, pentru a aduce pâine în sat. Coboram câte doi – trei, spre Cernișoara Florese, urcam apoi la Bunila și la Ghelari. Aduceam un sac – doi de pâine”, își amintea Aurel Sălășan, un sătean din Meria.

Legenda stranie a satului Meria

Satul Meria din din Munții Poiana Ruscă se află la aproape 1.000 de metri altitudine, iar legenda spune că ar fi fost un vechi loc de refugiu al haiducilor.

„Tradiția spune că în vechime era un sat format mai mult din colibe de fugari, lotri (n.r. hoț de codru) și hoți și chiar țigani retrași la scuteală în acest ascunziș, de unde se scoboreau prin Țara Hațegului și prin Banat ca să fure și să prădeze și apoi, încărcați de câștigul acestei urâte meserii, se întorceau iar la odihnă și trai fără de griji și fără de frica de a fi urmăriți de panduri, care nu știau drumul prin codrii pustii ce vor fi fost atunci sau se temeau de măciuca ce ușor le-o puteau îndoi pe spinare acești hoțomani îndrăzneți”, relata preotul Jacob Radu, în „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului” (1909).

În anii în care preotul vizitase satul, amintirea haiducilor care trăiau în acel ținut încă le era încă vie localnicilor, astfel că oaspeții locului au putut afla cum s-a sfârșit povestea fugarilor din munți, care își găsiseră refugiul în ținutul de la poalele Vârfului Lotrului (1.266 metri).

„Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, relata preotul Jacob Radu.

În următoarele decenii, satul Meria a rămas un sat greu inaccesibil, populat de sute de oameni, care se ocupau cu creșterea animalelor și cu munca în pădure și cu „bocșitul” (arderea lemnelor pentru a produce cărbune).

Satul a fost electrificat prin anii ’60, își amintesc localnicii, însă nu toate gospodăriile au fost legate la rețeaua electrică. În anii următori o mină de fier a fost înființată în Vadu Dobrii, care a funcționat până la sfârșitul anilor ’80, aducându-le localnicilor alte locuri de muncă.

De câțiva ani, drumul de opt kilometri care urcă din satul Lunca Cernii de Jos în Meria a fost asfaltat.

Din vecinătatea satului, un drum de pământ, de vreo opt kilometri, urcă spre Vârful Muncelu, în satul Vadu Dobrii (video), înființat în secolul al XIX-lea la aproape 1.200 de metri altitudine.