„Inimi cicatrizate”, în regia lui Radu Jude, elogiat de revista americană ”The New Yorker”: „Este o piesă de rezistenţă”

Filmul „Inimi cicatrizate”, regizat de Radu Jude, a fost lăudat într-un articol din revista americană The New Yorker, pentru felul în care se raportează la istorie, Jude reuşind, în opinia criticului de film Richard Brody, „să reconstruiască viaţa unui moment, atât mental cât şi fizic”.

În articolul din revista americană, criticul Richard Brody realizează o comparaţie între două filme care au legătură cu nazismul, „Inimi cicatrizate” (2016), de Radu Jude, respectiv „Căpitanul” (2018), în regia lui Robert Schwentke. 

Diferenţa dintre ele, una de natură estetică şi etică, crede autorul articolului, este „cea dintre angajamentul faţă de istorie şi o exploatare a acesteia. Importanţa unei astfel de diferenţe, în prezentul caracterizat de simpatii şi urii naziste renăscute, e mai mult decât teoretică”.  

Filmul lui Schwentke, considerat fără substanţă

Amândouă filmele se bazează pe poveşti reale. În cazul filmului realizat de Schwentke, este vorba despre cea a lui Willi Herold, un caporal din armata germană care, în aprilie 1945, cu două săptămâni înainte ca Germania să se predea, a dezertat. După ce a găsit o uniformă într-o maşină abandonată, acesta s-a dat drept căpitan, strângându-şi dezertori şi câteva trupe cu ajutorul cărora preia controlul unei tabere germane pentru dezertori. 

Substanţa filmului rămâne, în opinia criticului, mai degrabă o schiţă, „Căpitanul” fiind lipsit de istorie, ideologie şi context. 

„Inimi cicatrizate”, o piesă de rezistenţă

Acţiunea peliculei lui Radu Jude, o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher, are loc în anul 1937, când Emanuel, un tânăr de douăzeci de ani, bolnav de tuberculoză osoasă, se internează într-un sanatoriu de pe malul mării. Despre „Inimi cicatrizate”, Brody scrie că în centrul său se află ceea ce spun oamenii când se confruntă cu puteri fasciste şi ameninţări naziste. 

„Detaliile legate de mobilă, decor, costume, gesturi, şi posturi şi dicţie sunt redate prin imagini echilibrate şi controlate care arată atenţia pentru spiritul epocii. Dar acel spirit reiese şi din alte detalii, unele care reflectă politica vremii. România era în menghina regimului fascist, Garda de fier, iar politicile, politicienii, ideile regimului se resfrâng în dialogurile filmului, cu susţinători care vorbesc liber şi veseli, chiar satiric, despre ideologiile sale autoritare şi antisemite- şi chiar şi despre importanţa lui Hitler şi a regimului nazist”. 

Articolul menţionează faptul că subiectele centrale ale filmului lui Jude rămân moartea şi supravieţuirea, punctând dedicarea şi eforturile doctorilor şi asistentelor din sanatoriu care „pe unii îi ajută, pe alţii nu îi ajută, pe unii îi vindecă, pe alţii nu îi vindecă...dar eforturile lor lasă un semn mic al progresului pe drumul lung al istoriei”. 

Un astfel de semn lasă şi intelectualii precum Max Blecher care, deşi nu a luptat împotriva fascismului sau nazismului, este un reprezentant al umanităţii şi clarităţii în vremuri sordide, „o lumină care azi nu străluceşte mai puţin decât avansul ştiinţei”.

„Filmul lui jude e o piesă de rezistenţă, cel al lui Schwentke...este o parte a obscurului”, îşi încheie criticul acrticolul din ”The New Yorker”. 

Recent, cel mai recent film al lui Jude, „Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari“, a câştigat Marele Premiu la Festivalul de film de la Karlovy Vary. Este pentru prima dată când un film românesc câştigă trofeul Crystal Glove al acestui festival de film din Cehia. Filmul a fost elogiat de presa internaţională de specialitate, care îl consideră „un semnal de alarmă inteligent”, „un film în urma vizionării căruia eşti mai deştept, dar în mod semnificativ îngrozit” şi o „critică puternică” pe care regizorul o aduce ţării sale.