FRAGMENT „Arcaşul fără arc“, poveşti, pilde şi vorbe de duh din China, Japonia şi Coreea alese, traduse şi prefaţate de Ştefan Liiceanu

Începând cu 12 octombrie, va fi disponibilă, în librăriile din toată ţara, „Arcaşul fără arc. Poveşti, pilde şi vorbe de duh din China, Japonia şi Coreea”, alese, traduse şi prefaţate de Ştefan Liiceanu şi cu ilustraţii de Mihail Coşuleţu. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea publicată la Editura Humanitas.

Nu puţine cărţi din Asia Orientală, unele vechi de peste 2.500 de ani, au reuşit să dăinuie până în ziua de azi. Revoluţiile culturale care au însoţit instaurarea unor regimuri totalitare nu au putut să le facă să dispară de pe faţa pământului, aşa cum au făcut talibanii cu cei doi Buddha din Bamiyan. Faptul că avem încă sub ochi mărturia trecutului se datorează cărţilor clasice din care au fost selectate poveştile aflate în acest volum. Graţie lor, putem sta de vorbă cu spiritul oamenilor care au trăit în acea parte a lumii cu sute şi mii de ani în urmă. Şi lucrul acesta are de ce să ne umple de emoţie. Căci ei sunt, cu o vorbă faimoasă, „inimile moarte care bat pentru cei vii“.

Cea mai mare parte din povestirile volumului de faţă provin în mod firesc din China. Spun „firesc“ deoarece cultura clasică a Extremului Orient s-a născut în China, radiind peste toate ţările din jur cu o intensitate copleşitoare, de la Vietnam (până şi numele acestei ţări provine din chineză, însemnând „ţinutul de la sud de Yue“, Yue fiind un vechi stat din sudul Chinei), la Mongolia, la Coreea, la Japonia. Pentru Asia de Est, China a fost în bună măsură ceea ce a fost Imperiul Roman pentru Occident.

[...]

Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul şi siguranţa cu care maestrul îşi conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, poveşti ca Arcaşul fără arc şi Cocorul serii, pe care cine le citeşte nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun şi la îndemâna altora. - Ştefan Liiceanu

-FRAGMENT-

„Secretele meseriei

秘術

Trăia odată un hoţ foarte viclean şi nespus de înzestrat pentru ocupaţia lui. Era un hoţ atât de priceput, încât, deşi furase ani şi ani de zile, nici măcar o dată nu fusese prins. Ajuns la o vârstă respectabilă, s-a lăsat de meserie, alegând să trăiască o viaţă liniştită. Hoţul acesta avea un fiu care era ros de gândul că ar fi mare păcat să nu înveţe secretele meseriei de la tatăl său şi să lase arta furatului să se piardă după o singură generaţie. Aşa că, zi de zi, fiul îşi bătea tatăl la cap să-l înveţe secretele meseriei. Dar tatăl lui răspundea mereu la fel: „Nu am ce să te învăţ. Doar o faci, şi gata!“

Într-o seară, fiul hoţului s-a furişat în casa unui bogătaş cu gândul să fure cu măiestria tatălui său. Tânărul hoţ a remarcat că bogătaşul era încă treaz, aşa că a decis să se ascundă pe moment şi să aştepte. S-a uitat în jur şi a văzut un cufăr mare de haine, care, ce noroc!, nu era încuiat. S-a vârât de îndată în cufăr şi s-a pus pe aşteptat. După o vreme, bogătaşul a hotărât să se culce, dar în drum spre odaia de odihnă a observat că uitase să încuie cufărul de haine, aşa că l-a încuiat, a stins luminile din casă şi s-a retras în pat. Casa s-a cufundat într-o linişte deplină. Fiul hoţului se tot gândea ce-ar putea face să iasă din belea, însă nu-i venea în minte nici o soluţie.

Orele curgeau una după alta, a trecut şi miezul nopţii, şi tânărul hoţ era deja disperat, simţindu-se ca un animal prins în capcană. În cele din urmă, i-a venit o idee. A început să zgârie pereţii de lemn ai cufărului cu unghiile, imitând zgomotul pe care l-ar fi făcut un şobolan. A tot zgâriat, până când bogătaşul s-a trezit din somn. „Aoleu, a intrat un şobolan în cufărul de haine, o să-mi distrugă preţioasele veşminte!“ s-a gândit bogătaşul şi s-a dus în grabă să deschidă cufărul. Profitând de întuneric şi de panica ce-l cuprinsese pe stăpânul casei, fiul hoţului s-a strecurat din cufăr fără a se face simţit şi a dispărut în bezna nopţii.

Ajuns acasă, cu inima bătându-i de să-i iasă din piept, tânărul hoţ s-a repezit la tatăl lui şi i-a povestit întâmplarea, apoi a adăugat pe un ton mânios:

― Am fost la un pas de moarte pentru că n-ai vrut să mă înveţi secretele meseriei! Te-am rugat de atâtea ori, dar niciodată nu ai binevoit să mă înveţi! Oare îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă gândeam să imit zgomotul unui şobolan? Mai mult ca sigur acum mă aflam deja în faţa judecătorului, care îmi dădea pedeapsa capitală!

Tatăl, cu un aer senin, şi-a privit fiul şi i-a răspuns:

― Bravo, bravo, te-ai descurcat excelent! Vezi, chiar nu am nimic să te învăţ.” (Copyright: Editura Humanitas)

Ştefan  Liiceanu  a  trăit  în  Japonia  aproape  20  de  ani.  Pe  lângă studiile de limbă japoneză şi de economie, a absolvit  la  University  of  Tokyo  un  master,  cu  specializare  în  budism şi istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar şi de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpuşile Kokeshi, chimonourile de mătase, aşa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi.