Cine răspunde pentru o minciună care nu are un autor clar?

Dezinformarea nu urmărește întotdeauna să convingă oamenii de o minciună, ci poate avea un obiectiv mai greu de observat: să-i facă să nu mai creadă nimic. Într-un interviu realizat de Alina Matei pentru JURIDICE.ro, Marian Enache, fost președinte al Curții Constituționale, vorbește despre manipulare, neîncrederea în instituții și limitele pe care statul trebuie să le respecte atunci când apără democrația.

Foto: Arhiva Adevărul

Miza manipulării: să renunțăm să mai verificăm

Propaganda clasică încerca să impună o anumită versiune a realității. În schimb, explică Marian Enache, unele campanii contemporane urmăresc să umple spațiul public cu atât de multe mesaje contradictorii, încât verificarea lor să devină obositoare.

„Nu se cere adeziunea, se cere epuizarea”, spune acesta.

În această logică, o campanie poate avea succes chiar dacă nu convinge publicul de o anumită idee. Este suficient ca oamenii să renunțe să mai verifice informațiile sau să nu mai participe la viața publică.

Enache distinge însă între nemulțumirea legitimă și exploatarea ei. Critica instituțiilor poate porni de la probleme reale. Diferența apare între cererea ca instituțiile să funcționeze și cererea ca ele să dispară. Contestarea automată a nemulțumirilor nu rezolvă cauzele care le alimentează.

Cine răspunde pentru o minciună fără autor clar?

Tehnologia complică identificarea responsabilității. Între cel care comandă un mesaj, cel care îl generează, cel care îl distribuie și cel care îl amplifică artificial pot exista mai multe verigi.

În opinia lui Enache, cercetarea nu ar trebui să se oprească la întrebarea „cine a spus?”, ci să urmărească și cine a finanțat, cine a coordonat distribuirea și cine a beneficiat de efecte.

„Minciuna poate fi anonimă, dar efectele ei nu sunt niciodată”, afirmă el.

Există însă o limită esențială: beneficiul nu dovedește vinovăția. „Cine profită de un efect nu l-a produs în mod necesar”, precizează Enache. Tot astfel, faptul că un discurs intern coincide cu interesul unui stat străin nu demonstrează, singur, existența unei coordonări.

Statul nu trebuie să devină arbitru al adevărului

Apărarea democrației nu justifică abandonarea regulilor ei, subliniază Marian Enache. Autoritățile trebuie să prezinte probe, să-și explice deciziile și să respecte dreptul la apărare, chiar dacă manipularea se răspândește mult mai repede decât poate veni răspunsul instituțional.

În viziunea sa, intervenția trebuie să vizeze mecanisme precum rețelele de conturi false, amplificarea artificială sau finanțarea ascunsă, nu simpla exprimare a unei opinii incomode.

Distincția poate fi ilustrată simplu: o rețea de conturi false rămâne o rețea de conturi false chiar dacă distribuie informații adevărate. Problema este mecanismul înșelător, nu acordul sau dezacordul autorităților cu mesajul.

Încrederea se reconstruiește prin fapte

Nici comunicarea mai intensă, nici măsurile restrictive nu pot înlocui instituțiile care își fac treaba, arată Enache. Când neîncrederea devine profundă, explicațiile oficiale pot fi privite, la rândul lor, cu suspiciune.

Răspunsul de durată ține de experiența concretă a cetățeanului: o problemă rezolvată, o decizie explicată, o nedreptate corectată. Educația și accesul la surse diverse de informare completează acest efort, fără ca statul să le dicteze oamenilor ce trebuie să creadă.