Sajter Csilla, campioana sportului minţii

Şahul este pasiunea ei de o viaţă. Deşi nu mai este o jucătoare activă, Csilla a renunţat la profesia ei pentru a le insufla celor mici dragostea pentru sportul minţii, chiar dacă uneori e o luptă pe cont propriu.

Întâlnirea ei cu şahul se datorează tatălui său, care a învăţat-o cum se joacă la vârsta de 13 ani. I-a plăcut şi s-a înscris la Clubul Sportiv Şcolar Zalău, luând sportul foarte în serios. Dovadă stau medaliile de bronz (1976) şi de aur la Campionatele Naţionale – în 1977 individual, iar în 1978, cu echipa „Calculatorul”, din Bucureşti

. „Eram dublu legitimată. În acea perioadă, cum apărea un talent pe undeva, cei de la Bucureşti îl acaparau. Pe de altă parte, în Zalău nu era nici atunci o echipă puternică. Acum nu este deloc”, povesteşte Csilla.


Un şahist este un bun matematician


Ea consideră că toţi şahiştii sunt buni matematicieni şi mulţi matematicieni ar putea fi buni şahişti, dar nu obligatoriu. „Un copil careştie şah de mic va deveni cu siguranţă şi pasionat de matematică“, declară antrenoarea.


Pentru ea a fost evidentă alegerea matematicii, pe care a ajuns să o studieze la Braşov, pentru că acolo se afla antrenorul echipei naţionale. „Am intrat în lotul lărgit de senioare. Mi-a fost greu să fac şi performanţă în şah, să urmez şi facultatea – neputând să lipsesc la mai mult de o treime din seminarii, dar le-am făcut pe bune”, afirmă Sajter.


La vârsta aceea, deşi depunea toate eforturile cu studiul matematicii, visa să facă şah toată viaţa. Însă destinul i-a rezervat altceva. A încetat să mai joace ca profesionist în 1985, când a ajuns, cu repartiţie, profesor de matematică la Liceul Pedagogic din Zalău. „Am primit o clasă de a XII-a, nu puteam să-mi las elevii, care se pregăteau să dea bacalaureat, şi să plec în turnee. Apoi s-a născut fiul meu”, explică ea.


Reîntoarcerea, de data aceasta ca antrenoare, s-a produs în urmă cu patru ani, când Csilla s-a întâlnit cu boala. „A fost un moment de cotitură în viaţa mea, când mi-am spus că nu mai vreau să fac decât ceea ce-mi place. Aşa că am renunţat la catedră şi m-am întors la vechiul meu hobby”. Soţul i-a fost alături în decizia luată, poate şi pentru că împărtăşeşte aceeaşi pasiune. „El e candidat de maestru, a jucat la Clubul Sportiv Braşov, aşa ne-am şi cunoscut”, spune şahista.


Antrenor pe cont propriu


Csilla apreciază că lucrurile ar merge mult mai armonios, că toată lumea ar da maximul din potenţial, dacă toţi ar face ceea ce doresc. În cazul acesta, spune ea, nu ar mai fi o problemă că nu sunt bani sau că trebuie să lucrezi sâmbetele şi duminicile. Pentru ea pasiunea a fost „suficient” de motivantă, încât să-şi ducă elevii la concursuri câte 3-4 zile, pe banii săi.

A început prin a face înconjurul grădiniţelor cu „nişte fiţuici”. În prezent antrenează 15-20 de copii cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani, pe care îi duce la turnee şi campionate. Chiar anul acesta a obţinut cu o elevă, Simina Pop, medalia de aur la Campionatul Naţional, categoria „Dezlegări“, vârsta 8 ani. Cu toate acestea, elevii săi îşi expun medaliile pe panoul unui club din Satu Mare, unde sunt legitimaţi, deoarece în Zalău nu există o secţie la vreun club.


Ce-i place?


Onestitatea. Şi i-ar plăcea ca oamenii să îşi cunoască fiecare locul in societate, precum şi lungul nasului. Iubeşte copiii şi familiile unite. Îi admiră pe oamenii care se implică şi se dedică unui ţel, fără să se lase descurajaţi de rezultate.


Ce nu-i place?


Nu-i plac infatuarea, obrăznicia şi mizeria, în general. De asemenea, nu este de acord cu promovarea oamenilor care nu au niciun fel de valoare.


Întrebări şi răspunsuri

Cu ce maeştri ai jucat sau ţi-ar fi plăcut să joci?

S.C.: Am jucat cu vicepreşedintele Federaţiei Române de Şah, Mariana Ioniţă. I-am şi „suflat” titlul. Am mai jucat împotriva Margaretei Mureşan, dar şi cu marea maestră Marina Pogorevici şi cu Elisabeta Polihroniade. Mi-ar fi plăcut să le întâlnesc şi pe marea maestră Judith Polgar sau pe oricare dintre rusoaice, dar toate sunt foarte tari.


Cum te-a ajutat sportul minţii?

S.C.: Am învăţat să fiu corectă, deşi astăzi nu poţi spune că e în avantajul tău să fii corect. Apoi, am învăţat să-mi stăpânesc emoţiile, iar la examenele de grad mi-a fost de ajutor. Faptul că nu există arbitru, nu depinzi de nimeni, decât de forţele tale, indiferent cine e în faţa ta. Îţi insuflă putere. Şi, nu în ultimul rând, la fel ca alte sporturi, te maturizează.