142 de ani de la naşterea Sfinxului de la Bădăcin. Destinul dramatic al unui mare român: Iuliu Maniu
0
În urmă cu 142 de ani, în 8 ianuarie 1873, vedea lumina zilei, la Bădăcin, Sălaj, unul dintre cei mai distinşi oameni de stat ai acestei ţări, Iuliu Maniu. Rolul său în istoria României a fost fie minimalizat, fie denaturat de istoricii perioadei comuniste.
Cel care avea să devină un important actor în realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, un artizan al loviturii de Palat de la 23 august 1944 şi de trei ori prim-ministru al României, Iuliu Maniu, s-a născut la Bădăcin, în Sălaj, în urmă cu exact 142 de ani. Potrivit preotului Cristian Borz, cel care încearcă să scoată din ruină casa memorială Iuliu Maniu, familia în care s-a născut marele om politic era una cu mari tradiţii, fiind înnobilată la anul 1699. Ioan Maniu era descendent din familia Simion Bărnuţiu. Clara Maniu, mama lui Iuliu Maniu, era fiica Vicarului Silvaniei Demetriu Coroianu şi a îndeplinit funţia de preşedintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene timp de 16 ani.
Fiul celor doi nu s-a lăsat cu nimic mai prejos. A fost, de-a lungul vieţii, deputat romn de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, comandantul regimentelor româneşti din armata austro-ungară (în perioada premergătoare Marii Uniri), de trei ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, membru de onoare al Academiei Române.
A refuzat să conducă Guvernul de la 23 august 1944
Iuliu Maniu a fost şi unul dintre artizanii loviturii de Palat din 23 august 1944. Mai mult, după demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, a trebuit format un nou guvern. Favorit pentru asta era chiar Iuliu Maniu, însă, potrivit istoricilor, acesta „nu a fost de găsit“. Astfel, însărcinat cu formarea unui nou guvern a fost generalul Constantin Sănătescu. Acest guvern a negociat armistiţiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să accepte graniţele de est stabilite în 1940 (când România pierdea nordul Bucovinei şi Basarabia) şi să acorde funcţii mai importante comuniştilor.
Într-o scrisoare semnată de Corneliu Coposu, cel care era, în acel moment, consilierul personal al lui Iuliu Maniu, Seniorul explică de ce ”nu a fost e găsit” Iuliu Maniu în acea zi, mai exact, de ce nu a vrut să conducă guvernul de la 23 august 1944. „Refuzul lui Maniu a fost justificat de împrejurarea că Uniunea Sovietică a condiţionat semnarea armistiţiului de acceptarea, de către România, prin acordul de armistiţiu, a frontierei de răsărit, impusă prin ultimatumul de la 26 iunie 1940“, arată Coposu, adăugând că înainte de asta, prin tratativele de la Cairo, Maniu a insistat ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuţia conferinţei de pace, după ce a făcut apel la guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii să-şi respecte angajamentele solemne, contractate prin Pactul Atlanticului (Carta de la Newfoundland din 11 august 1941, la care a aderat U.R.S.S la 24 septembrie 1941).
„Constatând că Marii Aliaţi au făcut Kremlinului concesia de a le recunoaşte frontiera impusă în 1940 (în loc de a sprijini restaurarea frontierelor din 1938, aşa cum suna proclamaţia din 1941), Maniu a socotit că, în calitate de politician român, nu-şi poate asuma răspunderea de a gira, cu semnătura sa, un pact internaţional echivalent cu acceptarea desprinderii unei provincii româneşti din trupul ţării“, explică Seniorul în scrisoare. Şi-a anticipat sfârşitul: ”Este singurul lucru pe care-l mai pot face pentru poporul român acum. Să-i dau demnitatea luptei, să arăt lumii întregi că românii nu au capitulat în faţa tiraniei comuniste, că au luptat până la sfârşit”
Trei ani mai târziu, Iuliu Maniu, alături de alţi opozanţi ai regimului comunist (printre care şi Corneliu Coposu), este arestat după incidentul cunoscut în istorie ca ”Înscenarea de la Tămădău. În ”Monografia satului Bădăcin şi a familiei Maniu”, apărută în 2012, preotul Cristian Borz (autorul) scrie că Iuliu Maniu şi-a anticipat destinul tragic ce avea să-i urmeze. Potrivit preotului, într-o discuţie pe care a avut-o cu nepotul său Ionel Pop înainte de alegerile din 19 noiembrie 1946, Maniu spunea: “Eu ştiu că toată garnitura noastră, împreună cu mine, vom muri în închisoare. Dar nu-ţi dai seama că asta este datoria mea, a noastră? Este singurul lucru pe care-l mai pot face pentru poporul român acum. Să-i dau demnitatea luptei, să arăt lumii întregi că românii nu au capitulat în faţa tiraniei comuniste, că au luptat până la sfârşit. Asta constituie elementul de demnitate peste care, în ziua libertăţii ne vom clădi viaţa. Este tot ce pot să fac pentru poporul român, să-i dau această demnitate.”
În timpul procesului, şi-a asumat toate actele politice
Iuliu Maniu a fost arestat la 18 iulie 1947 la sanatoriul dr. Jovin din Bucureşti unde era internat pentru probleme medicale, fiind apoi dus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. “În timpul detenţiei Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului””, spune preotul Cristian Borz.
În timpul procesului care a urmat, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel:
„Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional – Ţărănesc”.
Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a I-a Militară – Secţia I, l-a condamnat pe Iuliu Maniu la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate…”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.
În ziua de 12 noiembrie 1947, când Regele pleca la Londra pentru a asista la oficierea căsătoriei Principesei Elisabeta a Angliei, Iuliu Maniu, însoţit de Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi colonelul Stoica, ajungeau seara la Galaţi. Restul din lot luau drumul penitenciarului de la Craiova.
Aruncat în Cimitirul Săracilor, într-o groapă comună
Mai întâi, Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi, Nicolae Carandino (colegul său de celulă) a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. În ianuarie 1953, după ce împlinise 80 de ani, situaţia lui Maniu s-a înrăutăţit, iar în februarie a intrat în agonie. Nu i s-a dat nici o îngrijire, doar un sanitar mai venea, observa şi întreba simptomele, ca să mai apară după câteva ore, până când şi-a dat sufletul.
Potrivit preotului Borz, în ultimele ore de martiraj, episcopul Alexandru Todea şi, mai târziu, mitropolit al Bisericii Române Unite şi cardinal, deţinut la Sighet, măturător al culoarelor celularului, în condiţii strict secrete, i-a oficiat ultimele Sfinte Sacramente. Carandino i-a închis pleoapele şi cei doi i-au spus rugăciunile „Pater Noster” şi „Ave Maria” pentru ultima oară. Era 5 februarie 1953. Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.
Vasile Ciolpan, directorul închisorii, a telefonat la Bucureşti anunţând că „s-a stins becul în camera nr 3…” şi tot el, noaptea, l-a pus într-un sac şi l-a aruncat într-o groapă scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici „Cimitirul săracilor”, fără cruci, având drept împrejmuire linia ferată.
Citeşte şi:
Cum justifică Seniorul Coposu cele trei „greşeli“ ale lui Iuliu Maniu
Se încarcă comentariile...
