Cum au trăit românii primele sărbători fără raţie. „Şoferul se băga între blocuri, întâi îi servea pe-ai lui“

Primele zile care au urmat plecării cuplului Ceauşescu şi „victoriei Revoluţiei“ le-au adus românilor mai multe alimente în galantare şi speranţa că-şi vor alege liber reprezentanţii.

Când pe străzile Bucureştiului masacrul continua şi aveau să moară încă sute de oameni, în provincie vestea că Ceauşescu a fugit a creat haos şi dorinţa nestăvilită de a goni din instituţii pe toţi fruntaşii comunişti. Iată cum s-a făcut trecerea de la comunism la democraţie, aşa cum îşi aminteşte unul dintre oamenii care au fost în acele zile în vâltoarea evenimentelor.

Este vorba de Dumitru Barbărasă, pe atunci în vârstă de 36 ani, care conducea în fapt (în acte şef era un inginer obligat să stea mai tot timpul în concediu medical), spune interlocutorul, biroul CTC al Fabricii de Rulmenţi din Bârlad.

Un ameţit de băutură, în balconul primăriei, anunţând căderea comunismului

Dumitru Barbărasă, pe care viaţa l-a adus în municipiul Slatina, în judeţul Olt, unde trăieşte astăzi cu actuala soţie şi este implicat în viaţa comunităţii, oferind lecţii gratuite de şah copiilor, a povestit că dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 a început, în Bârlad, ca oricare alta. Zecile de mii de muncitori se îndreptau către fabrici.

Dumitru Barbărasă, în primii ani de după Revoluţia din 1989

„Dimineaţă, mergeam cu autobuzul la serviciu. Cei care lucrau în schimburi, mergeau de la ora 6,00, noi, ceilalţi, intram la 8,00. Un tip, de care eu ştiam că merge cu maşina cealaltă, s-o-ntâmplat să meargă cu maşina noastră şi făcea scandal că a întârziat. El era într-atâta de beat încât nu realiza că pierduse prima cursă. A început o panaramă, cum era obiceiul lui. Era foarte spurcat la gură, era un tip foarte certat cu legea, De multe ori nu-l primeau la serviciu, mergea la cabinet, îşi lua scutire medicală… Exact pe tipul ăsta, care se certase cu şoferul, l-am găsit în balcon câteva ore mai târziu“, a început Dumitru Barbărasă să povestească.

În jurul orelor 10,00-11,00, în întreprinderi, acolo unde existau aparate radio, deja muncitorii aflau că la Bucureşti lucrurile se precipită, iar la scurt timp, că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit cu un elicopter. Din acele momente mulţi şi-ar fi părăsit locul de muncă şi s-ar fi îndreptat spre centrul oraşului, pentru a ocupa instituţia.

„Pe tipul ăsta am impresia că la poarta fabricii nu l-au primit. A nimerit puhoiul care a început să se adune în piaţa civică. Când ne întorceam de la serviciu acasă, eu cu un prieten, îl văd în balcon. Ce făcea acolo? Cu microfonul în mână îndemna lumea: «Acuma este momentul, acuma să mergem, să ne luăm drepturile noastre, din magazine şi din alimentări!».Când l-am văzut în balcon şi am văzut ce făcea, mi s-a făcut negru în faţa ochilor. Se încălzea lumea, începea să clocotească. M-am dus ca disperatul. Uşile erau încuiate, dar am văzut un geam spart. Eram în piaţa civică, la primăria din Bârlad. El probabil intrase când era uşa deschisă. M-am dus la el direct în balcon, i-am smuls microfonul din mână, l-am aşezat pe un scaun acolo. Şi i-am întrebat pe cei de lângă el: cum îl puteţi lăsa pe un individ ca ăsta? Nu i-aţi pus întâi fiola? I-am luat microfonul şi am început să vorbesc cu oamenii. A început lumea să m-asculte. «Oameni buni, e un moment crucial. Depinde cum îl gestionăm. O mişcare dacă facem, greşită, s-ar putea să ajungem să regretăm, pentru că momentele astea sunt foarte rare, sunt istorice. Şi am început să le spun despre Revoluţia Franceză, ce s-a-ntâmplat, cum au luat-o aiurea şi au început să-i omoare şi pe cei care declanşaseră Revoluţia, şi pe cei de bună credinţă… Aveam o spoială de cultură istorică. M-aşteptam ca lumea să se-apuce de spart magazine, pentru că erau flămânzi mulţi, erau înfometaţi. Şi îmi zic – la îndemnul ăstuia se-apucă şi dacă scapi, începe vâlvătaia, n-o mai poţi opri. În faza de scânteie, acum, când el se chinuia să aprindă, să opreşti. - Şi lumea a început să m-asculte. Şi toţi cei care au văzut că l-am buşit pe ăla, au început să-mi spună – «ţineţi-i de vorbă, că văd că v-ascultă!“, a continuat interlocutorul istorisirea evenimentelor petrecute cu 30 de ani în urmă, concluzionând despre bărbatul ameţit de băutură: „desi un tip foarte certat cu toate legile, a fost pionul care m-a determinat pe mine să intru în Revoluţie“.

Revoluţionarii din asociaţia de la Bârlad

Din acea atmosferă tensionată apare la un moment dat, tot din rândul celor din balcon, ideea să meargă la Miliţie şi să elibereze deţinuţii politic. „Un tip micuţ de statură declanşase idea: hai să mergem la miliţie şi să eliberăm deţinuţii politic. În jurul lui erau nişte acoliţi care n-aveau serviciu, umblau cu un gater din ăsta care avea şi motor, un fel de maşină platformă care tăia lemne pe la oameni, ăsta era condus de un văr de-al meu, dar un văr care era total lipsit de logică, de lege, se bătea cu 4-5 miliţieni, intra la puşcărie, ieşea… Şi ăsta avea o armată întreagă de adepţi. Toţi erau înarmaţi cu bâte, cu sticle sparte. Eu am discutat mult cu ei şi ei tot s-au adunat, tot s-au adunat, dar în jurul unui tip care, mai târziu am aflat, era profesor de istorie, preda la liceu. Cum s-a întâmplat ca tocmai lui să-I vină idea? Şi unde? Acolo unde cloaca era… Erau atâta de certaţi cu legea, ăştia, care formau gaşca asta, încât te puteai aştepta la orice. Şi ei, acum, când au auzit că s-a aprins toată ţara, s-au gândit - hai să mergem să plătim toate poliţele - pe care le aveau de plătit cu Miliţia“, a descris Barbărasă conjunctura.

Printre cei certaţi cu legea se aflău însă şi oameni de bună credinţă, dar care şi aceştia aveau de plătit diverse polite miliţienilor. „Avuseseră femei pe care le călcaseră ăştia (n.r. - miliţienii) pe burtă pentru avorturi, pentru… Pentru că se întâmplaseră multe abuzuri. Erau zeloşi din ăştia care te băteau cu piciorul în burtă până când spuneai cine ţi-a provocat avortul, chestii ordinare. Şi cei care voiau răzbunare tot pentru astfel de lucruri se adunaseră cu primii împreună. Făcuseră un fel de mic detaşament. Eu, când am auzit chestia asta, lângă mine era un medic, Parfenie Ovidiu îl chema, acum e pe la Miercurea-Ciuc. Şi i-am spus: «Ovidiu, ia microfonul şi continuă pe tema pe care am început-o». El atunci ieşea de pe băncile studenţiei, făcea, cred, practica în Bârlad. Împins, aşa, deodată în faţă, a început să le vorbească“, a continuat Barărasă relatarea evenimentelor.

De la primărie a ajuns înaintea protestatarilor la sediul Miliţiei, însoţit de alţi doi bărbaţi, care se temeau însă de reacţia miliţienilor. Pe drum s-a întâlnit cu directorul teatrului, pe care Barbărasă spune că l-a rugat să anunţe comandantul unităţii militare să vină la Miliţie cu soldaţii. Acest director, Petrican, a şi reuşit în demersul său, desi astăzi par, e de acord Dumitru Barbărasă, lucruri atât de greu de crezut. Cert este că Barbărasă a reuşit să comunice cu şeful Miliţiei şi chiar să-l convingă să predea armamentul, iar toate armele să fie încuiate într-un fişet, sub paza Armatei şi a reprezentanţilor Gărzilor patriotice. La fel s-a întâmplat şi cu ofiţerii de Securitate, care îşi aveau sediul în aceeaşi clădire a Miliţiei, la etaj.

Ion Iliescu, la una dintre manifestările comemorative

„Eu voiam să stabilesc o înţelegere cu Miliţia, am fost singurul care am avut curajul să intru. Era un hol mare, foarte larg, toţi erau grămadă acolo. Dintre ei a ieşit comandantul lor. Şi m-a întrebat: «ce vreţi de la noi?».« Am venit să vă asigur integritatea. Vine încoace un grup - şi le-am spus cine – îmi daţi o portavoce şi nu scoate nimeni o mânecă. Am ieşit cu o portavoce şi am început să vorbesc cu ei, să-i îndemn pe cei care sunt treji să-i potolească pe cei beţi. Şi le-am spus: «voi credeţi că ăştia care sunt aici, înarmaţi, or să stea să daţi cu bâtele în ei?! Vă curăţă? Or să rămână copiii voştri orfani». Cred că erau vreo 40-50 de indivizi. În Miliţie forţa era disproporţionată, pentru că nu toţi erau în sediu. Deasupra miliţiei era Securitatea. Pe colonelul de la Miliţie îl chema Sava, iar de la Securitate – Iftimoaie. Ăsta avea un subaltern, Cosma parcă îl chema,  îi tremurau izmenele pe el. Până la urmă i-a luat locul lui Iftimoaie. La Securitate erau 12. Întâmplător opt erau în sediu şi trei la TF, în gară, încă unul pe-acasă, între timp a venit şi acela în gară. A fost o lucrare a lui Dumnezeu ce n-a văzut pământul! Şeful teatrului, Petrican, l-a convins pe colonelul de la Armată şi a trimis cred că un TV plin de soldaţi, în frunte cu un maior, maiorul Pădurariu. Maiorul Pădurariu, un fel de ombre, cowboy, cu merite foarte multe, dar non-conformist, aşa. A venit el acolo, pac-pac-pac. Am pus paza, gata, hai să mergem la Primărie, pentru că aglomerarea acolo se congestionase“, a continuat povestirea Barbărasă. De aici ar fi pornit în gară, să-i dezarmeze şi pe ceilalţi patru securişti, astfel încât să nu se poată produce evenimente nedorite. Toate aceste detalii avea să le povestească 6 ani mai târziu şi în faţa generalului Dan Voinea, procurorul militar care l-a audiat înainte de a i se elibera certificatul de revoluţionar.

„Ticluise o scrisoare prin care îi condamna pe cei de la Timişoara“

După ce mulţimea adunată în piaţa civică s-a calmat, liderii răzvrătiţilor au rămas în primărie, să pună la cale mersul lucrurilor în continuare. „Eu mi-am făcut gaşca mea. A venit comandantul Costea (n.r. – şeful unităţii militare) şi a stat cu noi. Stabilisem să stea lumea în linişte, să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor, cu calm… Şi cineva a dat foc într-un birou, în primărie, şi a început să iasă fum. A dat foc în biroul lui Viuleţ, care era un fel de politruc, era cu baza politică, s-ar putea să fi pus focul chiar el. Ne-am dus acolo şi am stins focul cu pământ din ghivece de flori, erau ghivece mari, am aruncat şi s-a stins, în fază incipientă, era mai mult fum decât foc. M-am trezit şi am strâns toate cheile de la toate birourile. A rămas singura cheie, de la biroul primarului, cu ieşire în balcon, şi noi toţi în aceeaşi încăpere. Primarul era din Slobozia şi avea mama moartă şi era la înmormântare atunci. (…) Între cei pe care i-am găsit în primărie era şi unul Popa, care a ajuns senator, a stat 10 ani senator. El era profesor de economie politică şi el avea misiunea de a-i şcoli pe toţi ăştia de la «Ştefan Gheorghiu», el îi reverifica şi-i ţinea în continuare cu şedinţele ordinare. El era politruc de meserie şi l-a prins acolo timpul, în primărie, a intrat printre noi. Am pus atunci pe soţia cu care eram atunci, şi cu o prietenă de-a ei, să adune actele, tot-tot-tot, să curăţăm birourile de toate mizeriile, şi am găsit scrisoarea făcută de el, de-asta era acolo. El ticluise o scrisoare prin care condamna pe cei de la Timişoara pentru toate ieşirile. Erau văzuţi de către el ca nişte rău-voitori, nu erau revoluţionari, erau nişte borfaşi, nişte bandiţi, ordinari. Şi toată scrisoarea aia am prins-o. Şi el stătea printre noi ca să ia pulsul. După aia mi s-au întâmplat mie, cu Popa ăsta, multe“, a continuat Barbărasă.

Dumitru Barbărasă, alături de persoane care aveau să scrie istoria postdecembristă a României

Popa avea ulterior să ocupe un rol important în Frontul Salvării Naţionale, câştigând alegerile şi reprezentându-I pe bârlădeni în Parlament mai multe legislaturi la rând. Barbărasă a rămas la rândul lui alături de grupul format şi a coordonat activitatea până în martie 1990. Până acolo, însă, aveau să se mai întâmple şi alte lucruri.

Aventura predării scrisorii revoluţionarilor din Bârlad la Televiziunea Română

Grupul instalat în fruntea Bârladului a început să rezolve din mers problemele apărute, zvonurile că se otrăveşte apa s-au răspândit şi aici, aşa că se prelevau constant probe de apă şi erau făcute analize la laboratorul fabricii de rulmenţi. S-a instituit pază la principalele puncte din oraş, s-a urmărit securizarea cisternelor de propan care aşteptau pe fluxul fabricii, s-a trimis pază la releul de televiziune, situat într-o pădure în care braconierii deja începuseră să-şi facă de cap, personalul de pază crezând atunci că are de-a face cu terorişti etc.

„Nu s-a tras un glonţ în Bârlad, pentru că totul a fost organizat la milimetru. Ştiţi unde s-a tras? La releul de televizuiune, era singura legătură cu ţara. Am dus 12 oameni acolo. Ăia de la televiziune erau flămânzi morţi, şi morţi de frică. Releul ăsta era într-o pădure. Cine trăgea? Ieşiseră vânătorii la braconaj, că nu mai era lege. Şi trăgeau, ce era în jurul releului… Ei nu trăgeau, cei de la pază, stăteau acolo, şi flămânzi, şi… I-am fugărit pe toţi vânătorii şi ne-am dus în sat şi din sat am cerut să le dea mâncare. Mi-au umplut mai bine de un sac de mâncare. Le-am dus cârnaţi, şunci, pâine… Toată lumea era aşa de pornită să ajute…“, a mai povestit Barbărasă.

În aceeaşi seară, printre toate acestea, grupul a scris o scrisoare care trebuia predată, aşa cum se întâmpla în toată ţara, către capii Revoluţiei din Bucureşti. Se anunţa, astfel, că şi Bârladul este în mâna revoluţionarilor şi că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Predarea acelei scrisori a fost, în sine, o aventură.
„Un profesor de română făcuse o scrisoare prin care trebuia anunţat Bucureştiul că noi am intrat în Revoluţie şi toată situaţia este în mâna revoluţionarilor. (…) Am discutat şi am hotărât să mă duc tot eu. Am plecat, mă ducea cineva cu o maşină, nu aveam maşină. Era o ceaţă, nu ştiu dacă am mai văzut o ceaţă ca aia. Aşa ceaţă că n-am putut să ajung decât până la Tecuci, pe marginea şoselei era o dâră de zăpadă, credeam că e mijlocul şoselei, era de mai multe ori să ajungem în şanţ, şi i-am spus: întoarce-te, că de-aici mă duc cu trenul.

Comemorare decembrie 1989

Aveam banderola, tricolorul, pe mână, am urcat fără bilet. La Bucureşti, în gară, nu se trăgea încă. Am luat metrolul şi am mers până  aproape de intrarea Pangratti. De-acolo, de la metrou, trebuia să merg pe jos, din vile se trăgea, dar se trăgea în grupuri, nu în cei singuri. Ca răspuns, apărea câte-un grup de 3-4 militari. Trăgeau cu AG 7, aruncătorul de grenade. Intra aia în apartament prin geam, scotea geamul cu totul. Nu ştiu sigur dacă se trăgea cu adevărat asupra oamenilor, dar am văzut pe drumul de la Televiziune numai bălţi de sânge, lângă care era ori o căciulă, ori un fular, ori o mânuşă, ori un bocanc de soldat, pe balta de sânge erau numai lumânări  aprinse şi bani, pe care nu-i lua nimeni, iar pe stradă multe-multe doamne mai în vârstă, cu coşuri, cu ceai cald şi cu senvişuri. Era 23 decembrie, dimineaţă. Ca să intri în metrou erau cordoane-cordoane-cordoane până jos. N-aveai voie să ai un tub de cartuş. Metroul era foarte bine păzit. La Televiziune, de la poartă, să-ţi dea voie să ajungi, te lua un reprezentant. Dar reprezentantul ăsta care te lua, se întâlnea pe drum cu un strain şi, gata, te lăsa pe tine şi se ducea cu ăia şi te-ntorceai înapoi la poartă… A durat foarte mult să ajung de la poartă în televiziune şi în cele din urmă n-am ajuns cu scrisoare, ci rărând răniţi. Erau foarte mulţi străini. În afară, pe gard, pe pilonul care ţinea gardul, sus era câte-un lider care stătea să-i programaze. Eu, m-am dus cu scrisoarea la Mitu, Florian Mitu, crainicul, care ieşise. Şi zic – «eu am o scrisoare prin care vreau să vestesc că Bârladul a intrat în Revoluţie şi că totul este sub controlul revoluţionarilor». «Vrei să stai la coada asta?“. şi i-am spus că nu, «Mi-e suficient dacă dumneavoastră îmi daţi semnătură că aţi primit-o şi o citiţi pe post“.

„Puştani de 13-14-15-20 de ani, au luat armele pe-ntuneric, când s-a făcut apel – veniţi şi apăraţi televiziunea“

Eu dau să plec, când dau să plec, trei cineaşti bulgari m-au rugat să m-aplec să iau de jos tuburi de cartuşe trase. Era un covor pe jos de cartuşe. Şi le dădeam drumul de sus şi ei mă fotografiau. Eram chiar unde se intră în televiziune, în clădire, unde nu sunt scări, este rampă. Era o pasarelă, care făcea trecerea de jos, în clădire. Dedesubt era loc suficient să te bagi dacă se trage. Curtea era plină de tancuri şi o grămadă de puştime care nu ştia să tragă, ţinea armele ca pe pişcoace. În timp ce dădeam eu drumul la tuburile alea de cartuşe şi ei mă filmau, au apărut de deasupra televiziunii două elicoptere cu o stea roşie sub burtă. Fără nicio comandă, fără nimic, au început ăştia să tragă, dar ştiţi cum?! Trăgeau de la poziţia orizontală. Unde se duceau toate gloanţele alea? În tot puhoiul de lume care era în curte. Ştiţi cum s-au împuşcat atunci? Ei nu ridicau arma ca să tragă, se trăgea cu ea ridicând-o, puştani de 13-14-15-20 de ani, au luat armele pe-ntuneric, când s-a făcut apel – veniţi şi apăraţi televiziunea. De pe TAB-urile astea armata a dat armament la toată lumea. Când am văzut treaba asta, dau să mă bag acolo unde ochisem, sub rampă, aveam intuiţia asta. De unde, acolo erau cineaştii bulgari, se băgaseră înaintea mea. M-am băgat sub pervaz, care era gros, asta e arhitectura. M-am băgat acolo. Acolo mă-mpuşca numai unul rău-voitor, numai la orizontală mă putea împuşca, de sus nu. Am stat acolo cât am stat, parcă nu mai puteam, se trăgea continuu şi am dat să ies. Când să scot capul, am auzit un zgomot şi de jur-împrejur s-a descărcat o grămadă de schije. Cineva scosese mitraliera ZB, o armă mai puternică decât puşca mitralieră, o „căţea“, aşa o numeam noi în armată. A băgat-o pe geam, au spart geamul, şi au început să tragă şi ei, şi au început să se împrăştie tuburile. Din clădire a ieşit un maior micuţ şi a început să-i pocnească peste ochi: cine v-a dat ordin să trageţi? Şi aşa, încet-încet, s-a  oprit totul. Ăştia au văzut elicopterele şi au crezut că sunt ruşii, care au venit peste ei. Erau nişte chestii absolut halucinante“, a continuat povestirea.

La întruniri politice în primii ani de după 1990

Pe drumul către gară, a mai spus Barbărasă, a observat de asemenea maşini cu acelaşi număr, Dacii de culoare deschisă, din care se trăgea asupra mulţimii. Atâtea arme ajunseseră pe mâna cui nu trebuie încât puteai fi împuşcat de oriunde, odată confundat cu vreun terorist sau pur şi simplu pentru că te aflai în locul nepotrivit. Chiar şi în trenul de întoarcere, în zona Buzău, a mai spus Barbărasă, s-a tras asupra trenului în care se afla, cel mai probabil cei care au făcut-o fiind viteji care primiseră arme.

„Vreţi să vi-l dau pe Viuleţ? Vi-l dau acuma, dar pe masa nu veţi avea carne, nu veţi avea unt, nu veţi avea ouă…“

„Am ajuns la Bârlad. Am început activitatea. Se apropia Crăciunul, trebuia să dai raţia de ouă, raţia de unt, raţia de fasole, de... Toate astea le-am controlat până la zero. Raţia de butelii, care nu mai veneau. Se declanşase o epidemie, până atunci toată lume avea raţie, acum toată lumea voia la liber, chiar dacă îşi luase raţia. Şi căutam să rezolvăm. L-am luat pe unul care lucra acolo, tremura, nu mai putea, săracul. Era la Viuleţ, la viceprimar, şi pe viceprimar tot Viuleţ îl chema. Vreau să vă spun că ăsta, viceprimarul, a fugit, o dat să fugă. El era cu împărţitul, şi el era capul răutăţilor. Lumea voia să-i ia capul, ăsta era cu Executivul. I-am spus - «stai aici, că noi te apărăm». Şi aici l-am ţinut şi l-am trimis cu o maşină. Oamenilor le-am spus: «Vreţi să vi-l dau pe Viuleţ? Vi-l dau acuma, dar pe masă nu veţi avea carne, nu veţi avea unt, nu veţi avea ouă, nu veţi avea butelie, nu veţi avea nimic, pentru că el este cheia şi lăcata, el are toate contractele, toate cunoştinţele despre aprovizionare. Lăsaţi-l întâi să v-aducă raţia, să punem pe cineva care să-i preia ce are el de făcut şi după vă puteţi juca cu el de-a mâţa şi soarecul, dar până atunci aveţi nevoie de el, aşa ticălos şi nenorocit cum o fi». În schimb l-am pus pe ăla care tremura, care era mâna lui dreaptă. Ăla – că ce se-ntâmplă cu noi, că avem copii, că… «Tu, tu ai fost un slujbaş, ţi-ai făcut treaba. Ţi-o faci de-acum ca pentru popor, nu ca pentru tine, sau ca pentru primar, sau ca pentru prim-secretar sau…» Şi aşa au avut de toate oamenii. Umblau şeile, tirurile, veneau încărcate. Asta a fost grija mea, le-am adus tot ce le-a trebuit. Şi n-a mai fost la raţie. Era destul, se producea, dar asta era praf în ochi, vorba cu «atâta avem». Când au început să curgă, şi butelii şi… Şi tâmpiţii de şoferi, era programat unde să meargă, cum, iar şoferul se băga între blocuri, întâi îi servea pe-ai lui.

Eu n-am mai plecat acasă deloc. A fost cea mai lungă zi, au fost cinci zile, de fapt, nu mai ştiu exact, acolo am rămas, în primărie, unde viceprimarul avea un birou în care în spate avea o cameră, îşi făcea cafeaua, şi avea o canapea din asta, acolo am dormit“, a mai spus Barbărasă.

Aşa s-au derulat lucrurile zile întregi, apoi săptămâni, nu exista un control de la centru, în schimb deja începuse lupta pentru putere şi funcţii.  A venit vremea să fie răsplătiţi revoluţionarii.

„În grupul de revoluţionari au fost 23. Idiotul de Popa care a ajuns senator a primit 9 titluri în alb. A venit acasă şi le-a completat pe picior. Când a auzit: - Barbărasă -, a zis imediat - nu, Barbărasă nici într-un caz. Cum, domnule, când el a condus tot? Printre ăia opt, după ce şi-a acordat şi lui, erau şi ăia care au fost la miliţie cu mine şi care n-au vrut să intre. «Peste cadavrul meu, ăsta nu va primi», a spus. Atunci am intrat eu, am format asociaţie şi am început să mă lupt pentru cei care nu primiseră. Şi i-am făcut pe toţi, cei 23. Au fost puţini, pentru că restul m-am ajutat de lume. Eu i-am făcut pe toţi ai mei“, a mai precizat Barbărasă.

În lunile următoare au început să vină din străinătate ajutoare pentru orfelinate. Doar că tirurile nu aduceau doar haine şi dulciuri, ci şi parfumuri fine, medicamente şi altfel de lucruri care nu ar fi ajuns la copii. S-a luat decizia să li se stabilească un preţ şi să fie vândute prin magazinele statului, iar banii să ajungă la orfelinate.

„După Revoluţie primarul a plecat, am fost noi conducătorii până când s-au făcut alegeri, primar a fost unul dintre directorii de întreprinderi, iar viceprimar un inginer de la staţiunea de experimentare vinicolă, care şi-a dat demisia imediat. Cel pe care l-am pus noi primar mă chema pe mine mereu să-l ajut.

Am avut posibilitatea să mă duc senator, să mă duc deputat, ştiţi care a  fost principiul meu? Acolo se pot duce o grămadă, dar să-şi suflece mânecile şi să facă treabă adevărată nu sunt. Şi am rămas să fac treabă aşa cum ştiu eu, până când m-am scârbit din cauza lui Popa ăsta. A trimis poliţia acasă să-mi facă percheziţii, acuzându-mă că am furat din ajutoare“, a povestit Barbărasă, explicând că totul pornise de la o cutie pe care reprezentanţii unei asociaţii creştine o trimisese pentru copiii bărbatului.

Dumitru Barbărasă, povestind cele trăite cu 30 de ani în urmă FOTO: Alina Mitran

„Religia mea este creştin după Evanghelie şi n-a durat decât 2-3 săptămâni, ianuarie, aşa, că au părut ajutoare din străinătate, ajutoare venite prin biserică. (...) Când au venit ajutoarele, mi-au adus şi mie o cutie plină, pentru copii. Ăştia au aflat. S-a trimis un vagon din Ungaria. Pe mine m-au pus să impart tot ce era în vagonul ăla. Când am văzut că pe lângă haine sunt parfumuri scumpe, sunt medicamente de toate felurile, am chemat – cum să trimiţi la orfelinate? Din tot ce este nepotrivit, facem un stand, le luăm, le vindem şi băgăm banii acolo. Şi medicamentele – chemăm un medic să le-mpartă la cine ştie, el poate diagnostica. Şi am chemat un medic, care era prieten cu Ovidiu Parfenie, erau colegi. Şi ei ştiind că eu impart vagonul -deşi aveam comiisii de la primărie, miliţie, de peste tot – a trimis Poliţia că am furat ajutoare. De ce? Pentru că aveam un şofer care era în stare să mă lingă pe picioare, dar era un hoţ, un bandit, şi a văzut că am cărat cutiile cu parfurmuri în primărie ca să le desfacă Spânu, să le bage în magazine şi banii să-I dăm la orfelinat. Şi el a crezut că le-am luat să le duc acasă. În momentuil în care am primit percheziţia, m-am dus direct la el, la Popa, şi i-am spus – mă, nenorocitule, tu ştii că scrisoarea ta pentru Timişoara e la mine? Dacă o singură vorbuliţi mai scoţi, dau drumul la cele mai mari tiraje. Aşa l-am potolit“, a mai povestit Barbărasă din aventurile acelor zile.

Cu toate certurile, la alegerile care au urmat l-a spijinit din calitatea de secretar al FSN  pe respectivul Popa în campanie, dintr-un motiv greu de înţeles:

„Le-am spus: Uitaţi-vă, dacă voi îl alegeţi pe individul ăsta să ne reprezinte la Senat, vă dau cuvântul meu că eu îi fac campanie. Şi i-am făcut campanie ca pentru tata, ca să iasă şi să le demonstrez cât de proşti au fost. Şi toţi veneau la mine – câtă dreptate aţi avut! Eu veneam de foarte multe ori la Bucureşti şi erau obligaţi să m-aducă cu maşina care-l aducea pe el. Şi el, la telefon, vorbea numai cu nu ştiu ce afacerist chinez să bage televizoare în nu ştiu ce magazin, numai afaceri, în rest, nimic despre ţară, despre oraşul care-l alesese, nimic, paie-paie-paie“, a mai spus revoluţionarul acelor zile, care, spune, nu şi-a primit hectarul de teren extravilan care ar fi revenit după lege revoluţionarilor, nici cei 500 m.p. de teren intravilan sau alte beneficii, în afara prestaţiei băneşti lunare pe care o încasează şi astăzi.