Legenda slavă a Dobrogei. Reportaj la Slava Rusă, locul unde trăiesc ortodocșii ruși de rit vechi și cei fără popă
0Slava Cercheză din Dobrogea de Nord nu este doar o comună, ci o lume în miniatură a unei Rusii de altădată, a creștinilor ortodocși ruși de rit vechi care au ajuns pe aceste meleaguri în urmă cu mai multe secole în căutarea unui loc unde să-și poată păstra credința. Și-au îngropat visurile în casele din lut dobrogean, la ferestre au pus ceva din albastrul cerului, iar la intrare și-au pus crucea cu opt extremități, inspirată din mitologia slavă. Cel mai important însă: au trăit în pace alături de români și de turci.
Oamenii nu se mai ceartă de mult pe dogme – schisma din sânul Bisericii ruse care i-a făcut pe înaintașii lor, în urmă cu multe secole, să ia calea surghiunului și să se așeze pe aceste meleaguri face parte doar din istoria altor generații, de la care au mai moștenit doar religia, hainele de sărbătoare și limba. În prezent, români, ruși lipoveni, staroveri, maici și călugări, cu toții își duc viața în Slava Rusă și Slava Cercheză, legate acum de restul Dobrogei nu doar de străzi asfaltate, ci și de nevoi. Pe ulițe se vorbesc rusa și româna deopotrivă. Multe case sunt abandonate și aproape s-au făcut una cu pământul. Multe sunt de vânzare, iar anunțurile par puse acolo de secole, atât de arse de soare și bătute de vânt sunt. Localnicii știu că nu ești de-al lor, dar sunt dispuși să te asculte și să-ți spună povești. Te primesc cu drag în casa lor și-ți dau să guști și din brânza de oaie, și din carnea de miel și din mierea cu aromă de tei.
Bisericile celor cu sau fără popă
De departe, cele mai frumoase construcții sunt bisericile. Le vezi imediat ce intri în sat, pe strada principală, situate la mică distanță una de alta. Sunt vopsite în culori deschise și pictate pe alocuri cu albastru, cu acoperișuri aurite, pe care se înalță crucea slavă, cu brațul inferior înclinat, pentru ca Iisus Hristos să se sprijine de el, așa cum spune o legendă. Pe strada principală a comunei tulcene Slava Cercheză sunt două astfel de biserici, ambele cu lacătul pe ușă. Ne lămuresc localnicii: ambele sunt lipovenești, însă una este a celor cu popă, iar cea de-a doua a celor fără popă, iar diferențele sunt în „tainele popești“. Acestei biserici nu prea mai are cine să-i treacă pragul, cei care au ales să trăiască fără popă au îmbătrânit și mulți s-au dus.
Nu doar rușii lipoveni au propriile lor lăcașuri de cult la care să se roage, ci și ortodocșii, deși sunt o comunitate mică în acest tărâm. Tot în același perimetru se află și două mănăstiri: mănăstirea de maici Vovidenia și Uspenia, o mănăstire a călugărilor. De altfel, în toată comuna sunt nu mai puțin de opt biserici: trei biserici la Uspenia, două la Vovidenia, două lipovenești și una ortodoxă.
„La noi e pace“
Primarul comunei, Valentin Sereev, de altfel om al locului, spune că diferența dintre bisericile rușilor lipoveni este că una este subordonată conducerii din România, iar cealaltă Moscovei. „Toți provenim din Rusia. Unii sunt ruși lipoveni, iar ceilalți ruși lipoveni staroveri (n.r. – de credință veche). Nu mai există diferențe. Ne-am amestecat. Tinerii s-au căsătorit între ei. Unii se duc la o biserică, alții la alta, dar nu este niciun fel de problemă. La noi e pace, se trăiește liniștit, ca, de altfel, în toată Dobrogea“, spune primarul pentru „Weekend Adevărul“. Drept dovadă, mai adaugă el, în urmă cu puțin timp staroverii au pus o cruce pe deal, eveniment la care a participat toată comunitatea, din ambele biserici. „A fost și o propunere de unire a celor două biserici. Probabil că în timp lucrul acesta va avea loc în mod natural“.
Dacă pe oamenii din sat nu i-a despărțit și nici depărtat religia, cu atât mai puțin războiul din Ucraina. „Ce putem noi să facem? De Paște am urmărit un reportaj în care o femeie plângea pe bărbatul mort în război și mi-au dat și mie lacrimile. Oameni în vârstă au rămas fără case. Unde să te duci? La vârsta asta nu mai faci case“, spun oamenii din sat. În Slava Cercheză, 90% din locuitori sunt ruși lipoveni și doar 10% români, iar la Slava Rusă 60% sunt ruși lipoveni și 40% români.
Anii de glorie ai Slavei: trei școli
Doar că tradiția nu este suficientă pentru a ține oamenii laolaltă. După Revoluție, povestește primarul, și acest sat, ca toate celelalte din România, s-a depopulat și așa a rămas. Dovadă stau casele frumoase altădată, care acum se fac una cu pământul. Dacă foștii oameni ai comunei nu s-au mai întors acasă, comuna a devenit o atracție pentru constănțeni și năvodăreni care și-au cumpărat aici case de vacanță. „Mulți mi-au zis că au vrut să-și ia o casă de vacanță la munte, dar au descoperit zona noastră și și-au luat aici o proprietate“. Pentru trecător este un colț de rai, însă pentru cel care trăiește aici zi de zi, doar o lecție zilnică de supraviețuire.
În zonă nu există niciun agent economic important care să capteze forța de muncă, atâta cât a mai rămas. Localnicii trăiesc din ceea ce le dau munca câmpului şi animalele. Nea Cobzaru, așa cum îl știe toată lumea, are 400 de oi, iar nevasta sa face caș ca nimeni alta. „Îți dau un caș bun, de ți se albește părul“ sună oferta sa. Vinde produsele direct din curte. Un kilogram de caș costă 40 de lei. Nu încearcă să te fure la cântar, iar bucata de brânză de oaie nu are mult zer. Femeia mărturisește că niciodată nu s-a îmbogățit din asta. Nici din puținii miei pe care îi vinde doar de Paște. La poarta casei atârnă încă acel cârlig de care se agaţă mielul când se jupoaie. În rest, sărăcie peste tot. Alți localnici stau la poartă cât e ziua de mare, oferind miere trecătorilor: 30 de lei borcanul mare plin cu miere de tei. Sunt zile când nu vând nimic. Dar n-au de ales.
Nici viitorul comunei nu sună mai bine. Toți copiii, de la grădiniță la clasa a VIII-a, sunt în număr de 71. Liceul, cei care îl urmează, îl fac la Babadag, Tulcea sau Constanța. „Chiar dacă avem puțini copii, am renovat grădinița și am dotat școala și laboratoarele cu tot ceea ce este necesar, inclusiv cu tablete inteligente“, spune primarul Valentin Sereev. Cândva, în Slava Rusă existau nu mai puțin de trei școli: una românească, înființată în anul 1898, finanțată de stat, care avea la început 40 de elevi și un învățător. La acea vreme, avea în proprietate și 10 hectare de pământ. Alte două școli lipovenești aveau câte un învățător, care împreună cu elevii, în biserică, citeau doar Psaltirea și Ceaslovul, scrie Mihai Albotă în „Istoria învățământului tulcean“. La Slava Cercheză funcționau două școli lipovenești, ale celor două secte, una dintre școli fiind construită în anul 1894.
În rest, comuna pe care o conduce se luptă să obțină finanțare. Din puținele fonduri accesate se asfaltează toate străzile și se betonează șanțurile de pe marginea drumului, iar la Slava Rusă se lucrează la introducerea sistemului de canalizare prin Programul „Anghel Saligny“.
Mănăstirea din pădure, vandalizată de Terente
Ascunsă în pădure, la o distanță de doar câțiva kilometri de Slava Rusă, se află Mănăstirea Uspenia, unica mănăstire de călugări de rit vechi, ridicată de călugări ruși care s-au stabilit în zona de nord a Dobrogei pe vremea când acest teritoriu era sub stăpânirea Imperiului Otoman. Bisericuța înființată de ei s-a ruinat de mult, însă în loc a apărut una mai trainică, în anul 1864, care are hramul „Uspenia“, adică Adormirea Maicii Domnului, și care adăpostește valori de artă bisericească veche rusă. Și în prezent, slujbele sunt ținute în slavona bisericească. O a doua biserică, cea de iarnă, poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ și a fost sfințită în anul 1860. O a treia bisericuță a apărut la Uspenia pe perioada pandemiei, atunci când nu se permitea strângerea multor credincioși laolaltă, într-un spațiu îngust.
Un călugăr de aici, părintele Marcel, este dispus să ne lase să pătrundem în universul tainic al ortodoxiei de rit vechi, deși nu găsim la repezeală nimic cu care să ne acoperim capul, așa cum cere tradiția. Se retrage în chilia sa, de unde vine cu două chei mari, de fier, exact cum ne închipuim că erau cele care ferecau ușile temnițelor sau a sipetelor de odinioară. Vrăjiți de zgomotul pe care-l face cheia în broască, nu observăm o gaură în lemnul la fel de vechi ca biserica, din anul 1864. „Aici este o urmă de glonț, tras de Terente, cel numit «regele bălților». Într-o sâmbătă seara, de Vecernie, Terente a tras un glonț ca să sperie călugării și aceștia să fugă, pentru ca să poată fura aurul. Nu a omorât pe nimeni. Eu am aflat toate astea de la un episcop, care avea 83 de ani atunci când eu am venit la mănăstire“, povestește părintele Marcel pentru „Weekend Adevărul“.
Nu este singura dată când biserica a fost în pericol. Și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, trupele de ocupație au vrut să fure clopotele, însă credincioșii din sat s-au opus și astfel și acum, după atâta amar de ani, sunetele lor cheamă credincioșii la rugăciune. Când au venit comuniștii la putere, cineva din sat „a codoșit“ că în podul bisericii este ascuns un pistol. Într-adevăr, prin cotloanele pline de pânze de păianjen, călugării dosiseră o armă din Primul Război Mondial, numai că, atunci când comuniștii au urcat în pod pentru a confisca pistolul, s-au speriat de viespile care-și făcuseră cuib acolo, aşa că au renunțat la plan. După plecarea tovarășilor, călugării au aruncat arma, realizând că nu este de joacă cu regimul.
În timp ce călugărul ne povestește toate acestea, se aud clopotele. Este ora 17.00. Rând pe rând, călugării ies din chilii și se îndreaptă spre biserica în care începe slujba. Melodia se aude până la câțiva kilometri. „Când se citește Evanghelia este o melodie, la canon alta. În trecut, oamenii erau pe câmp și când auzeau melodia spuneau: «Se citește Evanghelia». Lăsau sapele din mână și începeau să se roage pe câmp“.
Zilele Creației
Pereții de la intrare sunt pictați prin anii ’70, fiind folosite role cu model, însă, pe măsură ce înaintezi în biserica de rit vechi, descoperi adevăratele ei valori. Catapeteasma este o operă de artă în sine, făcută din lemn de stejar, fiind cea originală. În centrul lăcașului de cult tronează Icoana Maicii Domnului, veche din anul 1864, și anul ridicării bisericii, alături de un abajur de argint. Călugărul ne arată trei steluțe pe icoană, care semnifică faptul că, înainte de naștere, Maica Domnului a fost fecioară, la naștere a fost fecioară și după naștere a rămas fecioară. O altă icoană foarte rară care poate fi admirată aici este cea care reprezintă căderea îngerilor. Într-un colț sunt și câteva „sfinte moaște“ din Imperiul Persan, din primele secole, III-IV, ale celor care au pătimit pentru Hristos și au fost executați.
Tot în această biserică sunt personificate Zilele Creației, redate pe șase jumătăți de cerc. Călugărul ne explică, pe rând, fiecare dintre ele: „Dumnezeu a făcut în șase zile toate cele văzute: în prima zi a făcut lumina, care nu vine de la Soare, așa cum arată și pictura. A doua zi, Dumnezeu a făcut cerurile, adică condensurile din aer. A treia zi au fost făcute planetele. Noi interpretăm a treia zi ca fiind a treia fază. Prima zi n-a avut 24 de ore. Practic, 24 de ore au apărut în a patra fază, când au fost făcuți luminătorii pe cer, când au apărut Soarele și Luna. În a cincea zi au apărut păsările pe cer și peștii din apă, adică tot ce mișcă, și în a șasea zi a fost făcut Omul, ca să le stăpânească“. Instinctiv, îți îndrepți ochii spre cer. Nu vezi cerul, dar cupola simplă, din lemn, vopsită în albastru, îți dă aceeași trăire.
Cântăreții și rangul îngerilor
Spre altar, podeaua este mai ridicată: aici stau cântăreții. „Ei au rangul îngerilor, pentru că ei cântă, și stau mai sus decât restul celor care se roagă“, ne lămurește călugărul. Lângă ei, vin bărbații, iar mai la urmă femeile, pentru ca, în timpul slujbei, credincioșii să nu se lase ispitiți de cele lumești.
Biserica are și rang de Episcopie de rit vechi. Poate aceasta a fost și șansa acestei construcții de a fi salvată. „Acum cinci ani am întărit fundația, care era piatră pe piatră. Am săpat la un metru și jumătate, am scos piatră și au intrat 11 betoniere de ciment“.
Un calendar cu litere slavone ne anunță că suntem în anul 7533. „Hristos s-a născut în anul 5508. Dacă adunăm 2025, înseamnă că suntem în anul 7533. Anul 8.000 va fi ultimul“. Cine suntem noi să-l contrazicem? Viața celor șapte călugări, atât cât mai are mănăstirea, față de cei 300 câți erau la începuturile sale, curge după aceleași reguli de secole. Prima slujbă începe la ora 3.00 dimineața și ține până la ora 8.00. După ce călugării termină rugăciunea, mănâncă și apoi se odihnesc o oră. Apoi, fiecare la treaba lui administrativă și gospodărească prin curtea mănăstirii. O a doua slujbă începe la ora 17.00 și durează doar două ore. Când sunt liturghii, călugării le țin și pe acestea.
Copilul nisipului și al apei
Părintele Marcel s-a născut într-o familie de nouă frați. De fel, este din Periprava. Aici a trăit cu poveștile spuse de bătrânii satului, care au apucat vremea „caraliilor“, dar mai ales a deținuților politic care au fost închiși în acest colț de lume și au fost puși să taie stuful și să ridice diguri. A avut o copilărie grea, dar frumoasă. „Eu plutesc pe apă ca și o broască“, se caracterizează el. Își amintește că stătea ore întregi cu picioarele în apă și prindea doi pești. Mândru tare, se ducea la tatăl său să-i arate ce prinsese, la care bărbatul râdea și îi spunea: „Aruncă-i la rațe!“. La vremea aceea, toți bărbații din sat erau pescari, iar balta avea pește. Nu știa ce-i aia ciocolată. Se mulțumeau să mănânce ce le dădea natura: „Era pe baltă papură. Noi o luam acasă, desfăceam tulpina și mâncam miezul. Sau, până să înflorească nufărul, când încă nu s-a deschis floarea, noi desfăceam planta care are un miez ca icrele. Și pe acela îl mâncam“, rememorează părintele aventurile copilăriei.
În duhul bisericii
Când copiii au mai crescut, familia și-a cumpărat o casă la oraș, în Tulcea, acolo unde au urmat liceul. După liceu, călugărul nostru a lucrat opt ani la Frigorifer, Tulcea, în atelierul de reparat stivuitoare. Primul pas către biserică l-a făcut o soră mai mică. Aceasta s-a călugărit la Mănăstirea Vovidenia. „Când mai venea pe acasă, mi-a zis: «Ar fi bine să vii și tu, să mă ajuți». Și în anul 1988 am depus demisia, am lăsat toate sculele acolo și am venit la mănăstire. Nu era ceva nou pentru mine. Am crescut în duhul bisericii. Tatăl nostru a fost dascăl la Tulcea, la o biserică pe stil vechi, la Monument. Mă trăgea de mână de la vârsta de 5 ani și mă ducea la biserică“, povestește călugărul. Acum, tatăl său, care l-a vizitat la mănăstirea unde slujește, a rămas mirat de solul de aici, obișnuit cu nisipul pe care e ridicată Periprava, unde te uiți pe stradă și nu găsești o piatră. Călugărul povestește că bătrânul l-a întrebat uimit: „Voi cum prășiți aici, cum dați cu sapa în grădină, că e numai piatră? Două-trei lovituri și se duce ascuțișul“.
Călugărul nu regretă pasul făcut. Este ca într-o familie în Mănăstirea Uspenia, o familie lărgită, în care are loc oricine îi trece pragul și cere ajutorul. Așa se face că, în prezent, în mănăstire este adăpostit un ucrainean, refugiat aici de pe la începutul războiului. El ține cheia de la biserică, el deschide și tot el primește credincioșii.
Raiul din curtea bisericii
În curtea mănăstirii este un loc tocmai bun unde te poți odihni după un drum lung sau unde te poți ruga la Dumnezeu, în orice limbă ai vrea. Este răcoare, câteva băncuțe proaspăt vopsite în albastru te îmbie să lenevești, un pârâiaș susură, iar iarba proaspăt cosită miroase ca în Rai. În spațiul din incinta mănăstirii sunt mai multe construcții unde sunt primiți credincioșii tot timpul anului, dar mai ales la hramuri. Cel mai vestit este cel de pe 28 august, când se serbează la ei Adormirea Maicii Domnului, când la o masă stau 350 de persoane, credincioși lipoveni din lumea largă. „Înainte veneau cu căruțele, acum vin cu mașini. Vremurile s-au schimbat, dar e la fel de frumos. Femeile vin în costume populare, este o încântare“, spune călugărul, aprobat de ceilalți oameni din sat.
Nu doar mănăstirea se schimbă odată cu vremurile, ci și restul comunei. Dacă din vechea mănăstire au rămas doar chiliile cu uși de pe care sare vopseaua și te întrebi cum de se mai închid, drumul din sat până la mănăstire e ca în palmă. „Înainte, din noiembrie până în aprilie nu mai ieșeai din cizme de cauciuc“, spun oamenii.
Vovidenia, schitul maicilor
Un alt loc sacru în Slava Rusă este Mănăstirea de maici Vovidenia, a cărei existență este strâns legată de Uspenia. Istoricii spun că, în secolul al XVII-lea, în acest loc au venit câțiva călugări ruși care au ridicat un mic schit și alături câteva chilii de lemn, iar locul de rugăciune l-au construit după ce-au despădurit un loc de pădure. Nu după mult timp, pe acest loc au venit credincioși ruși de rit vechi, care au înfiripat în jurul acestei vetre satul Slava Rusă. Călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică, tot din lemn, chiar pe locul unde se află acum Mănăstirea Uspenia. Schitul a rămas părăsit până când o văduvă bogată din Rusia l-a vizitat și a decis să înființeze aici o mănăstiri de maici.
În urma inundațiilor din 1850, toate chiliile au fost distruse, iar singura care a rămas în picioare a fost biserica. Acest lucru le-a dat măicuțelor speranța că nu totul este pierdut. După ce au primit ajutoare de la Moscova, s-au întors pe aceste meleaguri și au construit alte chilii, pe un loc mai ferit de revărsarea apelor, unde se află acum mănăstirea. Biserica mare are hramul Intrarea Maicii Domnului, „Vovidenia“, iar biserica mică, unde se fac slujbele pe timpul iernii, „Kazanskaia“, are hramul Icoana Maicii Domnului din Kazani. Paraclisul lăcașului de cult adăpostește multe obiecte religioase cu valoare de patrimoniu.
Moșneagul uriaș de la bariera satului
Acum, un indicator modern ne anunță că intrăm în Slava Rusă, care a rămas, prin excelență, centrul ortodoxismului de rit vechi, însă, cine ajungea în sat în noiembrie 1928 altfel era întâmpinat. Un reportaj publicat în „Adeverul literar și artistic“ ne descrie cum erau primiți străinii în sat: „Căruța înainta ușor pe povârnișul ce cădea parcă în întunericul văii. Pe măsură ce cobora, în partea opusă a cerului se lărgea și creștea un deal mare, cu un nor cețos care ocupa jumătatea orizontului. Dealul se înălța din ce în ce mai mult și înghițea cu vârful lui o stea după alta. La poalele dealului se iviră deodată lumini. Una, două, trei… Apoi luminile se răspândiră în grămezi, răsărind din văgăuna nevăzută. Printre ele se desemna, pe fondul dealului, o clopotniță albă, abia luminată. Era Slava Rusă. Ca și în Rusia, la bariera satului, un moșneag uriaș ridică felinarul și se uită la noi cu aceiași expresie respectuoasă și dușmănoasă cu care satul îndepărtat întâmpina de obiceiu pe stăpânii necunoscuți“.
Monede antonine și un complex paleocreștin
Pe valea Slavei s-a întins stăpânirea romană, care a construit una dintre cele mai mari cetăți antice din Dobrogea, Ibida, la intersecția celor mai importante drumuri din Dobrogea romană. Situl arheologic, care se întinde pe aproximativ 24 de hectare, spune povestea unei așezări romano-bizantine mai întinse, mai bogată și mai puternică decât Histria, Tomis sau Callatis. Ibida, sau Polis (L)ibida, aşa cum o numea Vasile Pârvan, avea 24 de turnuri, o linie de fortificație de peste 2.000 de metri şi trei porți de acces, fiind singura cetate străbătută de un curs de apă, pârâul Slava. Ridicată pe vremea lui Constantin cel Mare (306-337), sub Imperiul Roman de Apus, reconstruită în secolul VI de Iustinian (527-565), a fost abandonată sub stăpânirea Imperiului de Răsărit, după ce a fost atacată de goți, slavi și alte popoare migratoare.
Cetatea de la Slava Rusă, despre care Vasile Pârvan spunea că este cea mai însemnată din toate cele cunoscute în interiorul Dobrogei, a fost cercetată de istorici și arheologi începând cu anul 1885, fiind descoperite fragmente ceramice getice şi romano-bizantine, cărămizi, una având o inscripție în limba greacă, iar mult mai târziu, un complex monastic paleocreștin – cea mai timpurie dovadă arheologică referitoare la tradiţia monastică pe teritoriul României.
Urcând pe vârful dealului pe care se afla turnul de observație, episcopul Raymund Netzhammer, călător îndrăgostit de antichitățile Dobrogei, scria în 1908: „N-am vrut să renunțăm la plăcerea ca, de pe punctul culminant al dealului, care fusese dominat odinioară de un uriaș turn de observație sau de o acropolă, să privim spre cetate și spre zona dimprejur. Am urcat încet și, într-adevăr, am fost răsplătiți pentru micul nostru efort cu o panoramă splendidă. Făcând abstracție de frumusețile naturale, care ni se arătau de aici într-un chip incomparabil, cu liniile lor delicate și nobile de pe șirul dealurilor împădurite, ne-a surprins îndeosebi așezarea dealului nostru, de pe care puteai să stăpânești cu privirea totul. Avansând spre punctul de intersecție a trei văi, el oferă peretele de susținere natural al unui baraj, care s-a vrut să fie, în primul rând, chiar acest oraș fortificat“.
Locul este plin și de legende, nu doar de urme ale civilizațiilor apuse. Se spune că un împărat a făcut fiicei sale un dar neprețuit: marea cetate cu porțile de aramă. Și așa poporul a numit-o „Cetatea Fetei“. Inclusiv istoricul Constantin Moisil, care face în anul 1909 unele considerații asupra cetății, amintește de faptul că aceasta purta respectiva denumire: „Pe valea Slavei, la punctul numit Cetatea Fetei, se recunosc foarte bine întăriturile unei cetăți formidabile, dintre cari s-au scos monede ale împăraților Antonini și monede bizantine, iar mai la vale, urmele unui castru roman și ale unei așezări importante“.
Cerchezii, colonizatorii care au distrus satele
De atunci, s-au spulberat secole. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în defterul otoman din 1530, cu numele „Islava/Atmaca-yurdu“, iar în epoca modernă sub numele de „Novaia Slava“. Ion Ionescu de la Brad vorbește despre această așezare numind-o „Ienikazak“. După schisma din Biserica rusă, „vechii credincioşi“ au migrat în Serbia, Polonia, Moldova şi Imperiul Otoman. Mare parte dintre refugiați au ajuns și în Dobrogea. În satul Slava Rusă, lipovenii, din secta bespopovilor, sunt atestaţi începând cu anul 1754.
Localitatea Slava Cercheză a luat numele nu de la ruși, ci de la cerchezi, un popor caucazian străvechi, cei care au colonizat regiunea în perioada 1862-1877, după ce au fost prigoniți de rușii creștini și au cerut ajutor otomanilor. Conform istoricilor, cerchezii, deși primiseră mai multe drepturi de la Imperiul Otoman decât etniile creștine, au început să jefuiască satele vecine, cu precădere cele locuite de germani.
În timpul Războiului de Independență din 1877, cerchezii au distrus sate întregi locuite de creștini, producând mai multe victime în rândul populaţiei civile decât războiul în sine. După încheierea războiului, la Congresul de la Berlin, s-a decis expulzarea cerchezilor în zona asiatică a Imperiului Otoman şi interzicerea revenirii vreodată pe aceste meleaguri. În urma lor au rămas amintiri urâte și două localități dobrogene ce le poartă numele: Slava Cercheză din Tulcea și Cerchezu din Constanța. Românii s-au așezat în sat după Războiul de Independență, când Dobrogea a revenit în hotarele României.
Se încarcă comentariile...
