REPORTAJ Periprava, frontiera morții. În satul pustiu, s-a deschis un hotel de patru stele în clădirea fostului comandament al lagărului
0Periprava, locul cunoscut pentru lagărul de exterminare care a funcționat în perioada comunistă, a rămas un iad pentru sufletele chinuite care trăiesc aici. Sălbăticia locului este pentru ei o pacoste, iar caii sălbatici sunt amintiri plăcute doar pentru turiști.
În arșița verii, satul Periprava este încremenit. Nimic nu animă în toiul verii mica așezare de la marginea pământului. Nimeni pe la porți, nimeni pe drumurile de nisip care dau spre nicăieri. De o parte și de alta, mai multe case părăsite decât locuite mai fac umbră nisipului. Puțin din albastrul lipovenesc cu care rușii și-au colorat casele atunci când s-au refugiat pe aceste meleaguri mai dă culoare satului: o poartă, un gard, lemnul unei ferestre. Cu timpul, totul parcă a luat culoarea nisipului din care este format și drumul care șerpuiește de la Dunăre spre digul ridicat de foștii deținuți politic.
Locul unde Pustietatea este regină
Nici în școală, cea mai frumoasă construcție din localitate, străjuită cu gard din lemn vopsit în albastrul lipovenesc, pare să nu mai vorbească nimeni nici în rusă, nici în română. La Periprava, până și cârciuma este închisă. Clădirea dărăpănată de pe care au zburat țiglele este acoperită parțial cu pânză verde, are două băncuțe de fier la intrare, semn că a secat și alcoolul.
„Pasagerul“ are patru plecări săptămânale de la Tulcea spre Periprava, însă transportă mai multă marfă decât călători. Satul mai are câteva sute de suflete. Arareori vreun turist coboară în această semi-sălbăticie. Este greu să traversezi satul în arșița verii. Ne retragem cu toții la umbra unui copac. Este greu. Mă gândesc atunci la deținuții politic din anii ’50 care munceau în astfel de condiții sub amenințările gardienilor. Însă barcagiul care ne-a adus de la Chilia Veche are soluția salvatoare: sună un localnic care are o mașină cu care să ne plimbe, în schimbul sumei de 30 de lei de persoană. Urcăm în mașină. Miroase a vechi, dar nu în mod neplăcut. Dă drumul și la muzică. Preferam aerul condiționat, dar nici vorbă de așa ceva.
Mașina de teren oprește în fața cimitirului din localitate, îngrădit cu un gard de lemn. La intrare, pe partea stângă, un loc viran, pe care crește vegetație. Este locul unde au fost aruncați dezbrăcați, în gropi individuale și comune, cei care au suferit și au murit în lagărul din Periprava. Pe o cruce înaltă de lemn flutură un drapel care cândva avea stema regală. La pământ zac câteva flori veștejite puse cândva într-o sticlă de plastic pe post de vază.
Nici crucile din restul cimitirului, unde se odihnesc rușii lipoveni care au trăit și au murit aici, nu arată mai îngrijit. Vegetația a acaparat mormintele, iar vântul rece din baltă a pus la pământ multe cruci în opt colțuri care au fost înfipte în solul nisipos al Peripravei. Aruncând o privire peste întinderea cimitirului, realizez că aici sunt mai mulți lipoveni decât în sat.
Deținuții politic au rămas doar un număr
Din 2015, o echipă de istorici și de arheologi sapă în fiecare an pentru descoperirea tuturor rămășițelor pământești ale robilor acestei nații care au murit în urma muncii istovitoare, dar și a tratamentului inuman la care au fost supuși în timpul detenției. Din fericire, mormintele lor au fost conservate, fapt aproape unic pe teritoriul României, datorită credințelor rușilor lipoveni, care nu permit amestecarea morților lor cu cei de alte religii sau cu cei care își pun capăt zilelor. În zona de nord-vest a cimitirului au fost descoperite 91 de morminte, dintre care 82 de morminte care aparțin deținuților politic.. Conform procedurilor legale, oasele lor au fost duse la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici“ din București, pentru expertiza antropologică și stabilirea profilului genetic.
Însă, specialiștii au ajuns la concluzia că nu s-a putut extrage profil ADN din schelete și astfel morții nu au avut parte nici după jumătate de veac de un nume și au rămas tot un număr. Anul trecut, scheletele lor au fost duse la Mănăstirea Dervent din Constanța, la inițiativa istoricului Marius Oprea, fost președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care s-a implicat și în campania de deshumare a foștilor deținuți morți în lagărul de la Periprava.
Stareță cu probleme penale
În această sărăcie lucie, doar Biserica are bani de investiții, astfel, la marginea satului Periprava este în construcție un lăcaș de cult, Schitul Periprava sau Mănăstirea Periprava, așa cum o numesc alții. „O echipă a Frăției va începe construcția unei Sfinte Mănăstiri închinate Sfinților Închisorilor care au suferit prigoane de neînchipuit și pe aceste meleaguri! Rugați-vă pentru noi, fraților, să izbândim în această nobilă misiune!“, sună anunțul pe pagina de Facebook.
Sfânta liturghie de hram a fost săvârșită în urmă cu doi ani de chiar episcopul Tulcei, părintele Visarion. În această vară, oameni din toate colțurile Deltei au venit la hram, ocazie cu care s-au deschis larg porțile spațiului în care a fost amenajată cantina. Pe masă au fost aduse saramură de pește cu gust îndoielnic, macrou prăjit și cozonac cumpărat, dar care era „sfințit de preot“. Toate preparatele au fost stropite cu vin din belșug. La mică distanță era, în construcție, spațiul care aduce mai degrabă a hotel decât a loc unde să locuiască și să se roage maicile.
Stareța mănăstirii este maica Eleodora, cu numele de mirean Anișoara Dună, fosta maică de la Mănăstirea Galeșu, din județul Constanța, ridicată, culmea, chiar pe locul unui lagăr de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Pe timpul cât a slujit la Constanța, de numele său s-au legat mai degrabă scandaluri decât preocupări sfinte. În vara anului 2017, maica stareță, alături de un preot misionar, manager la Arhiepiscopia Tomisului, și un director în cadrul Regiei Autonome de Transport Bucureşti, au fost arestați, fiind acuzați de contrabandă. Conform anchetatorilor, ei făceau parte dintr-un grup infracțional care cumpăra marfă din Turcia și apoi era distribuită fie direct în magazinele din țară, fie dusă la intermediari care o plasau apoi în diferite locuri spre a fi comercializată.
Însăși stareța se dezbrăca de hainele cernite și mergea în Turcia, unde supraveghea încărcarea tirurilor cu haine şi apoi achita contravaloarea mărfii. Înainte să vină la mănăstirea din Dobrogea, pe care a tapetat-o cu chipuri de legionari, ea era maică la Mănăstirea Petru Vodă, din județul Neamț, acolo unde stareț era Iustin Pârvu. Conform preotului Mircea Cristian Pricop, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului, Maica Eleodora s-a transferat la cerere în Eparhia Tulcii la 14 decembrie 2023. Aici „a primit ascultarea de a edifica o mănăstire de maici la Periprava“.
Terenul, cadou de la primărie
Antonel Pocora, primarul din C.A. Rosetti, comună de care aparține din punct de vedere administrativ satul Periprava, spune că mănăstirea este o idee mai veche, de peste 15 ani, vreme în care se dorea ridicarea unui lăcaș de cult, dar și a unui monument și a unui muzeu pentru foștii deținuți politic. Inițiativa, spune primarul, a aparținut reprezentanților Asociației „Ilie Lăcătușu“, preotul care a fost canonizat la 12 iulie 2024 de sinodul BOR, în tandem cu Arsenie Boca. El a făcut parte din celebra „brigadă a preoților“ din închisorile comuniste, alături de părintele Iustin Pârvu, care au pătimit amândoi la Periprava.
Terenul pe care a început să se ridice mănăstirea de la Periprava este al comunei C.A. Rosetti. „Având în vedere că este vorba de o instituție de cult, am dat în folosință terenul în suprafață de 5.000 de metri pătrați pe o perioadă de 49 de ani. Între timp, a venit o nouă solicitare pentru 10.000 de metri pătrați, întrucât am înțeles că vor să construiască și o biserică“, spune primarul Antonel Pocora. El a aflat că maica Eleodora va rămâne la Periprava până când mănăstirea va fi gata, urmând ca apoi să plece „în altă misiune“.
Fostul comandament al lagărului, acum hotel de patru stele
Nu departe de cimitir este construcția fostului comandament al lagărului din anii ’50-’60. În mod ironic, acum, aici este un hotel de patru stele, așa cum se recomandă pe pagina de profil, care se numește „Ultima Frontieră“.
Clădirea tip vagon, care aduce mai degrabă cu sediul unui fost CAP, nu este în circuitul turistic, ci exclusivist, destinat turiștilor străini pasionați de fotografie și pescarilor. Din spusele localnicilor, ea a avut mai mulți proprietari: ba un francez, ba un spaniol, în general foști turiști, dar mai ales pescari, care au ajuns întâmplător în cea mai sălbatică parte a Deltei și care au vrut să revină iar și iar. Acum, hotelul este deținut de spanioli, care nu se află în țară.
Din spațiile în care au fost cazați deținuții nu a mai rămas nimic și din cauza faptului că erau construite din materiale ușoare, respectiv lemn și stuf, rămânând urme doar la nivelul temeliei. Puțini mai sunt cei care își amintesc și de grozăviile care s-au petrecut în acest colț uitat de lume și în anii ’50, dar și în prezent. A rămas, în schimb, să amintească oricui ajunge în zonă, digul construit de foștii deținuți politic. Și acum trec pe el oameni și mașini.
Paradisul cu gard electric
Acum, digul deținuților face legătura între comandamentul fostului lagăr și întinderi nesfârșite, acoperite de apă, păsări și cai sălbatici. Nimic nu tulbură liniștea. Dacă te oprești o clipă poți auzi zborul păsărilor care se opresc să se odihnească pe cioturile ieșite din apă, dar și unduirea stufului.
În perioada comunistă, bazinele piscicole au fost exploatate de fostele întreprinderi de stat. După anul 1990 s-a înființat SC Piscicola SA Sulina, conform legii privind reorganizarea unităților economice de stat. Amenajarea piscicolă Popina, care se întinde pe o suprafață de 6.487,19 hectare, a fost concesionată în perioada 2000-2018 de către Consiliul Județean Tulcea mai multor firme. SC Gelmin SRL București deține două suprafețe, de 130 și 636 de hectare pe o perioadă de 30 de ani. SC Selpop Fish SRL București are în administrare trei zone, două dintre ele fiind concesionate pe 30 de ani, iar una doar pe 10 ani. SC Ecoturism Delta Dunării SRL București a concesionat, în 2007, o suprafață de 665 de hectare, iar SC Agroserv Prest SRL Babadag a concesionat, în 2023, 1.562 de hectare pentru 15 ani. Un ultim concesionar al zonei, SC GMD Visterland Agro SRL Enisala, administrează, pe o perioadă de 15 ani, nu mai puțin de 1.868 de hectare în anul 2023. Și SC Piscicola Sofia & Gabriel SRL București a concesionat, în 2018, 409 hectare pentru un deceniu.
Conform contractelor, acești concesionari trebuie să realizeze investiții care să permită producerea unei acvaculturi de tip intensiv, cu respectarea condițiilor de mediu impuse de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, care să „nu provoace prejudicii mediului și schimbări în domeniul ecologic“. De câțiva ani însă, în zonă a apărut un gard electric pe o suprafață întinsă, de câțiva kilometri. Nicio autoritate nu pare să știe de el și nimeni nu vrea să intervină.
Din loc în loc, pe plăcuțe apare și avertismentul: „Atenție, gard electric“. Unii spun că este un gard care are rolul să țină animalele la distanță, dar alții spun că, de fapt, atenționat este omul. „Atenționarea nu este în limba vreunui animal sălbatic“, spun cunoscătorii. „Acest gard are patru rânduri de cablu. Dacă era pentru un animal, ar fi fost suficient să aibă o înălțime mică și un singur rând de sârmă. Indiferent de talia animalului, este suficient să-l atingă la picioare și acesta pleacă. Clar nu este pentru animale, ci pentru oameni, ca să nu fure peștele sau să nu fie deranjați“, spun surse din cadrul autorităților de la Tulcea.
Concesionarul nu a cerut autorizație la Consiliul Județean Tulcea și, neoficial, nici la Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, instituție care nu a primit niciun act de solicitare de reglementare. „Dincolo de gard n-a trecut nimeni“, spun oamenii locului. Nici la ARBDD nu a fost depusă vreo solicitare pentru o asemenea investiție. Într-un răspuns oficial primit de la ARBDD, se menționează faptul că „În urma efectuării controlului, în data de 06.09.20024, nu a fost identificat un gard electric în zonă“.
„În memoria sfinților închisorilor“
Toți cei care vin la Periprava spun că investesc aici „în memoria sfinților închisorilor“. Francezul Sylvain Remetter, afaceristul care a renovat fosta pușcărie din Periprava și a transformat-o în hotel de lux, mărturisea presei în 2011 că dorește să amenajeze și un muzeu în memoria celor care au murit în lagăr. „Din fosta pușcărie am mai găsit în picioare doar nişte clădiri dărăpănate pe care ne-am propus să le reconstruim şi să le transformăm în hoteluri de lux. Am reuşit deocamdată să refacem doar un astfel de imobil în care lucrau ofiţerii lagărului. Aici funcţionează hotelul «Ultima Frontieră» cu 30 de locuri de cazare în camere de două locuri“, le povestea el jurnaliștilor într-un interviu mai vechi.
Între timp, a vândut afacerea, și în Periprava a rămas în urma lui doar un hotel. Acum, Biserica spune că se preocupă de amintirea martirilor temnițelor din Delta Dunării. Nimic însă nu dovedește că și este așa. O troiță dăruită de fețe bisericești din Maramureș este amplasată pe drumul către mănăstire, nu în cimitir, nu pe locul fostelor lagăre. În cimitirul unde atâta amar de ani oasele sfinților s-au făcut pulbere în nisipul Deltei nu e nimic – doar o cruce de lemn de care este agățat un steag rupt și decolorat.
Pe malul celălalt, „Veneția României“
Pe malul celălalt al Dunării se vede Vâlcovul, ținut căruia i se spunea „Veneţia României“, cât timp a făcut parte din graniţele româneşti, între anii 1918-1940 şi 1941-1944. În anul 1935, când l-a descris dr. R.I. Călinescu, aici trăiau doar pescari lipoveni. „Vâlcovul este un târguşor ciudat, clădit în parte pe un grind de nisip, în parte pe apă, străbătut la marginea de răsărit de un mare canal principal – Belgaroschi, şi tăiat în toate părţile de canale mai mici, pe care alunecă încet, pe sub podeţe de lemn înălţate pe stâlpi, bărci pescăreşti pline cu peşte, conduse de oameni bărboşi, îmbrăcaţi în cămăşi roşii, vărgate cu negru, care merg pe aceste canale interioare până la casele lor. Pentru acest motiv Vâlcovul a fost numit Veneţia României, pentru că pe aceste canale circulă bărcile cum ar circula gondolele pe canalele Veneţiei sau nişte trăsuri pe străzile unui oraş obişnuit“, aşa îl descrie dr. R.I. Călinescu în „Cartea Dunărea, călăuza turistică“. Acum, și în Vâlcov se aud sirenele războiului, fiind pământ ucrainean.
Letea, rezervația naturală ocrotită, devenită bulevard
În Periprava, așezarea rușilor lipoveni, sat situat pe Brațul Chilia, cel mai nordic braț al Dunării, se poate ajunge fie cu vaporul de la Tulcea, fie cu autoturismul pe un drum foarte prost de la Tudor Vladimirescu la Chilia Veche și de acolo cu barca. Zona este, cu adevărat, un paradis al păsărilor, aici fiind una dintre cele mai mari zone de cuibărit al gâștelor din toată Delta Dunării, precum și al cailor sălbatici. Îi vezi cârduri-cârduri prin sat. Nu te bagă în seamă și s-au obișnuit cu prezența turiștilor, aşa că nu-i mai deranjează nici blițurile aparatelor de fotografiat. Cabalinele au ajuns libere după ce foștii lor stăpâni, oameni în vârstă, au murit și caii au fost lăsați slobozi. Cu timpul, ei s-au înmulțit în libertate și acum reprezintă una dintre atracțiile zonei.
De la Periprava, poți ajunge lesne la Letea, zonă strict protejată a Rezervației Biosferei Delta Dunării, care însă este împânzită de turiști. Accesul în Pădurea Letea este interzis. În solul nisipos cresc, în mod surprinzător, stejari argintii și brumării pe care se încolăcesc liane așa cum vezi doar în pădurile tropicale, iar la umbra lor se adăpostesc căprioare, mistreți, iepuri, vulpi, șacali, fazani, șoimi, bufnițe, rațe sălbatice, dar și vulturi cu coada albă. Însă, în pădure, turiștii se plimbă ca pe bulevard, în vreme ce autoritățile închid ochii.
Nu de puține ori, pădurea a fost împrejmuită cu gard, pentru ca astfel caii sălbatici să nu mai pătrundă în interiorul ei și să distrugă copacii, însă localnicii au rupt gardul. Explicația este simplă: toată comunitatea trăiește de pe urma turiștilor care vin aici pentru a vedea caii liberi și pădurea: de la localnicul care stă pe mal și vinde gogoși până la băiatul care a învățat câte ceva din geografia zonei și face pe ghidul pentru grupurile de turiști, care sunt plimbați în zonă într-o mașină de teren care seamănă cu cea cu care se face safari. Oamenii locului n-ar recunoaște faptul că ei distrug gardul pentru ca să intre caii în pădure pentru nimic în lume, dar realitatea îi contrazice: dacă ajung caii în interiorul pădurii, gardurile rămân intacte.
Se încarcă comentariile...
