Istoria metodelor de execuţie în SUA. De ce a fost electrocutat de două ori primul condamnat la moarte în scaunul electric

Multe execuţii în scaunul electric au fost eşuate

Americanii au căutat şi alte feluri de executare a infractorilor condamnaţi la moarte, în afară de spânzurare. Astfel, s-a ajuns la scaunul electric, camera de cazare şi mai târziu la injecţia letală, considerată cea mai puţin dureroasă.

În toamna anului 1882, primii 300 de newyorkezi beneficiau de lumina de la primele becuri cu incandescenţă. Cinci ani mai târziu, administraţia oraşului numea o comisie pentru cercetarea unor alternative la spânzurătoare ca metodă de execuţie. Comisia a găsit repede soluţia, pentru că inventatorul Harol Brown depusese o cerere pentru brevetarea unui dispozitiv electric pentru executarea infractorilor. Acesta colabora cu un cercetător important de la laboratorul lui Edinson, A.E. Kenelly. Cei doi au creat un un prototip de scaun electric pe care l-au testat pe câinii şi pisicile făr stăpân.

Pentru a demonstra că aparatul funcţionează, Brown a electrocutat o vacă şi pe urmă un cal. „Pe data de 4 iunie 1888, guvernatorul a semnat o lege prin care electrocutarea devenea o metodă legală de execuţie a pedepsei capitale. (...) Chiar înaintea executării primului condamnat, nou-apărutele companii de electricitate din regiunea de nord-est a Statelor Unite s-au opus vehement folosirii scaunului electric. Dar nu din motive umanitare. Acestea se temeau că, dacă publicul va constata că electricitatea poate ucide, şi chiar instantaneu, oamenii nu vor mai dori să-şi conecteze casele la reţeaua electrică“, arată Charles Panati, în volumul „Cartea Sfârşiturilor“. 

Prima electrocutare 

Primul om electrocutat a fost Wiliam Kemmler din Buffalo, New York, care îşi ucisese cu o bardă amanta, Tillie Zeigler, într-o criză de gelozie. Execuţia a avut loc la data de 6 august 1890 şi a fost aproape ratată. La execuţie au participat numeroşi medici. „Primul şoc electric (ce a durat 17 secunde) nu a reuşit să-l ucidă; doctorii au constatat că el încă respira chiar la câteva minute de după întreruperea curentului. Oficialii închisorii, jenaţi de întâmplare, au trimis o a doua doză de curent prin corpul acestuia - 1.300 de volţi vreme de 70 de secunde. Kemmler s-a zvârcolit, s-a convulsionat, iar carnea de pe mâini şi pielea capului aflată în contact direct cu electrozii au ars, umplând încăperea cu un miros greu. Câţiva dintre cei prezenţi au leşinat. Alţii, îngreţoşaţi, au fugit din încăpere. Întreaga execuţie a durat opt minute“, arată Charles  Panati.

Electrocutat, dar ţinut în viaţă pentru a fi pus din nou pe scaunul electric

Imediat, în presă au apărut critici peste critici care cereau ca metoda electrocutării să nu mai fie folosită. Au urmat două electrocutări care s-au desfăşurat fără probleme. A urmat execuţia groaznică a lui William Taylor, care fusese condamnat pentru uciderea unui alt deţinut. „Ca urmare a primului şoc electric, picioarele i s-au încordat atât de puternic încât au rupt legăturile în jurul gleznelor. El nu murise încă, astfel că s-a acţionat întrerupătorul pentru un al doilea şoc, însă fără niciuyn efect . Generatorul din centrala electrică cedase. În faţa medicilor şi a ziariştilor uluiţi, Taylor, parţail electrocutat şi suferind arsuri grave, cu viaţa atârnându-i de un fir de aţă, a fost ridicat din scaun şi aşezat pe un pat de campanie. Membri ai administraţiei închisorii s-au grăbit să aducă cloroform şi morfină, prima substanţă fiindu-i ţinută sub nări, iar a doua injectându-i-se în vene - nu pentru a-l ucide , ci pentru a-l ţine în viaţă şi în stare de inconştienţă până la repararea generatorului. Condamnatul a fost reaşezat în scaun abia după o oră şi nouă minute , administrându-i-se un şoc electric ce ar fi putut prăji un animal de mici dimensiuni“, se menţionează în volum „Cartea Sfârşiturilor“. 

Presa spera ca eşecurile să continue pentru că, în aces fel, ar fi avut un tiraj mai mare. Următoarele electrocutări au decurs fără probleme, dar în 1903, ciminalul Fred Van Wormer a fost electrocutat, dar medicii de la morgă au constatat că acesta trăieşte. A fost adus la închisoare pentru a fi executat din nou, dar când a fost adus el murise, dar a mai fost electrocutat o dată.

Camera de gazare

Ca urmare a eşecurilor s-a căutat o altă metodă de executare. O meteodă era folosirea gazului otrăvitor, care fusese eficient în Primul Război Mondial. Maiorul D.A. Turner, din cadrul detaşamentului medical al armatei SUA, a conceput prototipul camerei de gazare moderne. Sub scaunul condamnatului se afla o farfurie întinsă, iar cu ajutorul unor tuburi se puteau introduce  tot felul de amestecuri pentru producerea unor vapori c degajare rapidă. Pe 8 februarie 1924, Gee Jon, un chinez condamnat pentru un asasinat în stil mafiot, a fost adus în camera de gazare, fiind primul om supus la această execuţie. I s-a spus să inhaleze adânc de câteva ori şi că va muri rapid. Gazul folosit a fost cianura. A decedat abia după şase minute.

„În ciuda eforturilor condamnatului de a inhala adânc, corpul se opune instictiv inhalării unui gaz ce arde plămânii şi îi este fatal“, menţionează Charles  Panati.

Injecţia letală 

Prima execuţie cu injecţie letală a avut loc la data de 6 decembrie 1982. Charles Brooks, 40 de ani, care ucisese un mecanic auto, a fost întins pe o targă şi legat cu cinci chingi din piele, iar medicii închisorii din Huntsville, Texas, i-au introdus în braţe câte un ac intravenos. Mai întâi, s-a introdus ser fiziologic intravenos, după care un călău a deschis o serie de valve, iar în perfuzii au ajuns un amestec de trei soluţii. „Acele soluţii aveau roluri diferite. Cele două grame de tiopental de sodiu, administrate lui Brooks, reprezentau o doză letală dintr-un barbituric sau medicament sedativ, folosit într-o doză mult mai mică pentru anestezierea unui pacient înainte de operaţie. Medicamentul acţionează direct asupra creieruluim întrerupând conştienţa senzorială. Cel de-al doilea medicament, bromura de pancuroniu, este un relaxator muscular, care într-o doză sufient de mare paralizează muşchiul diafragmei şi împiedică respiraţia. Cel de-al treilea medicament din amestecul chimic era o sare, clorura de potasiu, care acţionează în concentraţii maridirect asupra inimii, provocând stop-cardiac“, se mai arată în în volum „Cartea Sfârşiturilor“.