Flămânzii din Olt. Răscoală la 1907 pe moșia prințului Barbu Știrbey. „Țăranii erau asupriți“
0La începutul secolului trecut, țăranii extrem de săraci de pe moșia prințului Barbu Știrbei, aflată la zeci de kilometri de orașul Balș (Olt), se răsculau în încercarea de a mai scăpa de birurile grele instituite de administratorii moșiei.
Asuprirea țăranilor de către micii administratori ai moșiilor a dus la o răscoală națională în 1907 – din mijlocul Moldovei s-a răspândit tocmai până în sud, în actualul județ Olt, unde locuitorii trăiau de azi pe mâine, fiind supuși la munci grele.
La Știrbei, astăzi comuna Iancu Jianu din județul Olt, prințul Barbu Alexandru Știrbey, prietenul de suflet al Reginei Maria, avea o moșie de mii de hectare: 335 de hectare teren arabil, 2.500 de hectare de pădure, 45 de hectare de vie.
Era, e drept, doar una dintre moșiile vestitei familii de boieri din Oltenia, însă una cu valoare sentimentală, după cum spune pentru „Weekend Adevărul“, profesorul Constantin Călugăru: „În localitatea noastră, Iancu Jianu, fostă Știrbei, au fost trei Barbu Știrbei. Primul a fost pe la 1700 și ceva și a murit pe la 1812, a locuit efectiv acolo, dar și la Craiova, iar următorul a fost Barbu Știrbei domnul, din perioada Revoluției, care a fost adoptat. Pe el nu-l chema Știrbei, îl chema Bibescu, dar pentru că primul Barbu Știrbei, vornicul, nu a avut copii, l-a adoptat pe nepotul lui din partea soției și i-a dat numele lui. După ce a studiat la Paris, s-a întors în țară, a avut funcții înalte și la un moment dat a fost și domnul Țării Românești. În continuare, este acest Barbu Știrbey de care vorbim noi (n.r. – nepotul domnului), care a murit în 1946 și care avea strânse legături cu localitatea noastră“.
Prințul, apărător al țăranilor
Localitatea care astăzi poartă numele boierului Iancu Jianu se numea, la 1850, Cepturoaia (sau Ciuturoaia). A purtat apoi, timp de 100 de ani, numele boierului Știrbei, fiind una dintre cele mai importante localități din județul Romanați (județ alipit, în 1968, județului Olt), plasa Oltețul de Sus. Avea pe atunci 2.230 de locuitori, iar destinul locuitorilor era strâns legat de moșia prințului Barbu Alexandru Știrbey, „unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din România acelor timpuri“, spune prof. Constantin Călugăru.
„Moșia aceasta, cu câteva secole în urmă, aparținuse puternicei familii a Buzeștilor din Cepturoaia, vechea denumire a comunei noastre, atestată documentar din august 1560“, mai precizează prof. Călugăru.
Prințul, un bun cunoscător al problemelor agriculturii – numit, de altfel, și administrator al Domeniilor Coroanei, de către Regele Carol I – și un susținător al împroprietăririi țăranilor, lăsase moșia din Romanați pe mâna administratorilor, a căror cruzime avea să fie scânteia revoltei din 1907.
Țăranii erau copleșiți de zilele multe de clacă, de povara loturilor pe care le aveau de lucrat pentru a primi, la rândul lor, un pogon de pământ de pe care să-și poată duce acasă roadele, de despăgubirile enorme pentru animalele luate „la gloabă“ etc.
Pâinea cea de toate zilele, plătită cu muncă grea și plocon
Profesorul Constantin Călugăru a refăcut firul evenimentelor în urma studiului documentelor de arhivă, dar și pe baza poveștilor mai multor consăteni care fie au participat, fie au fost martorii acelor evenimente: bătrânii Nicolae Drăghici, Andrei Preda, Neacșu Gheorghe și Constantin Călugăru (bunicul profesorului Constantin Călugăru).
La Știrbei, astăzi Iancu Jianu, în 1907 nu s-a vărsat sânge, nu s-au produs violuri, nu s-au ars conace, dar s-au aprins căpițele de paie din jurul conacului, este concluzia cercetărilor. Motivul: în mișcare au fost implicați foști rezerviști ai Armatei Române, pentru care țăranii aveau respect, crede Călugăru.
Oamenii deveniseră atât de săraci încât nu mai aveau ce pune pe masă. Îi considerau, nu fără motive, vinovați de această situație pe cei care luaseră în arendă moșia prințului și care instituiseră reguli deosebit de împovărătoare.
Administratorii moșiei, neamțul Helmuth Teghorten și ginerele său, Gaspar, au devenit astfel ținta nemulțumirilor adunate în ani. La ei veneau țăranii, unii având puțin pământ, alții deloc, să se „învoiască“ pentru a avea ce pune pe masă.
„Pentru ca o familie să poată folosi izlazul pentru pășunat sau să i se accepte să ia pământ în dijmă («în parte») trebuia să «se învoiască», adică să accepte efecturarea următoarelor prestații pentru moșie: să muncească un pogon de porumb (n.r. – o jumătate de hectar) de la însămânțat până la recoltat, să secere un pogon de grâu dacă familia avea vite de muncă, să secere două pogoane de grâu dacă familia nu avea vite de muncă. Acești țărani, foarte săraci, care nu aveau vite pentru muncă, se numeau «toporași» și, din păcate, erau foarte mulți la începutul secolului XX“, precizează Constantin Călugăru.
Obligațiile „dijmașilor“ nu se opreau însă la cele de mai sus, ci la acelea se adăugau: 10 zile de clacă pe an, în funcție de necesitățile administratorului moșiei, să ducă „plocon“ administratorului – o găină, un miel la cinci oi, lână –, 1,5 lei pentru un porc și 0,6 lei pentru o oaie etc. „La o primă citire, sumele nu par atât de importante, dar acestea se adăugau la impozitul anual pe teren, case și vite, care se achita la primărie, și toate împreună afectau puternic viața de zi cu zi a celei mai mari părți a locuitorilor din Știrbei“, continuă profesorul.
„Băteau, amendau și se comportau abuziv cu locuitorii“
Dacă animalele sătenilor ajungeau cumva pe pământurile administratorilor și le produceau pagube, despăgubirile stabilite adânceau și mai mult sărăcia. Pentru a scoate de la „gloabă“ animalul, ei plăteau pagubele, dar achitau și amenzi constatate și aplicate de o comisie de judecată locală – toate acestea fiind consemnate într-o condică, documente ce astăzi se găsesc în arhivele naționale.
Deși regulile erau oricum extreme, paznicii și logofeții moșiei Știrbei nu se opreau la atât, ci uneori dovedeau o cruzime de neimaginat. „Logofeții erau localnici, iar paznicii erau cu toții din alte localități, unii chiar din Moldova sau Ardeal, care se mutaseră cu familiile pe moșia Știrbei. Unii dintre ei au rămas aici în sat, urmașii lor trăind și astăzi“, mai spune Călugăru.
„Băteau, amendau și se comportau abuziv cu locuitorii satului, inclusiv cu cei care le erau vecini și uneori chiar rude. Au fost cazuri când oamenii au murit la câteva zile în urma bătăilor crunte primite de la logofeții sau paznicii moșiei, iar alții au suferit vătămări corporale sau traume psihice grave. Jandarmii acționau la fel, pentru cele mai mici delicte aplicau amenzi foarte mari și bătăi îngrozitoare. Evident, aceste abuzuri nu erau pedepsite, fiind trecute cu vederea de către șefii acestora“, mai precizează Călugăru.
De multe ori, „vinovații“ erau bătuți în curtea casei, de față cu membrii familiei. Iar la acest tratament sărmanii erau supuși constant, de aceea nu e greu de ghicit ce impact a avut în rândul lor vestea că undeva, nu departe, țăranii s-au ridicat la luptă.
Scânteia sărită din focul revoltei moldovenești
Primul zvon că în Moldova țăranii s-au răsculat l-a adus Ion Chiriac, zis „Dorobanțul“, spune Călugăru. Chiriac era sergent în rezervă și fusese numit șef de garnizoană în Știrbei, cel mai probabil aceasta fiind o funcție care îi dădea atribuții de comandă militară asupra rezerviștilor din sat.
Sergentului în rezervă i se transmite, de la nivelul Regimentului 26 Infanterie din Craiova, de care aparținea, să asigure ordinea în comună, pentru că în Moldova au loc tulburări. Astfel vestea ajunge la primar și la notar, dar și la rezerviști.
Un alt rezervist, Dumitru Bujor, venit în permisie, le povestește și el sătenilor ce s-a întâmplat în Băilești, citindu-le totodată îndemnurile la răscoală publicate într-un ziar. Așa și alți rezerviști, bărbați care luptaseră în Războiul de Independență de la 1877, află și hotărăsc să facă ceva și să-și ia singuri pământul pentru care au luptat la Grivița și la Plevna.
„În mod oarecum surprinzător, de partea celor care s-au răsculat a fost și primarul comunei Știrbei, Ilie Sterescu, care dorea să-i alunge pe administratorii moșiei din motive pe care nu le cunoaștem. Acesta trimite un om din primărie, cu toba, să-i anunțe pe săteni să participe la răscoală. Totul se întâmpla în seara zilei de 3 martie 1907, când fără a avea un plan foarte bine stabilit, oamenii aflați în cârciumă, împreună cu primarul, hotărăsc câteva măsuri și anume: să meargă la conacul moșiei Știrbei, aflat la intrarea în sat, dispre Balș, și să-i forțeze pe administratori să modifice învoielile în sensul de a le face mai suportabile, să le permită pășunatul pe pământurile și izlazul moșiei fără să plătească, sau cel puțin să reducă taxa de pășunat, să ușureze într-o oarecare măsură dijma, să fie alungați paznicii și logofeții moșiei care au comis abuzuri etc.“, precizează Călugăru.
Răsculații plănuiesc să meargă la moșie și să înconjoare conacul, însă administratorii află și reușesc să fugă cu familiile lor. Astfel, țăranii asaltează clădirea și iau tot ce prind. „Ce nu s-a furat a fost distrus, dar nu au fost incendiate decât șirele de paie din curtea conacului“, mai precizează profesorul.
Trei dintre răsculați au pătruns în birouri, au spart seifurile metalice și au furat banii pe care i-au găsit, și pe care i-au ascuns, dar nu au distrus și caietele cu învoieli care se găseau în aceleași seifuri.
Un grup de țărani din Știrbei, condus de logofătul Gheorghe Gudunoiu, fost jandarm și fost notar în Știrbei, trece în localitatea vecină, Dobriceni, și dă foc conacului boierului Constantin Dobriceanu.
Grupul își continuă apoi drumul către Laloșu, Vâlcea, unde logofătul îi amenință direct pe locuitori că dacă nu ies la răscoală „vin eu cu ai mei din Știrbei și punem foc întregului sat Laloșu“.
Jandarmii cu bătaia, soldații cu vorba bună
În Știrbei, timp de o săptămână, este haos, totul fiind sub comanda răsculaților. Se fură tot ce se poate fura, atât de la conacul din partea sudică a localității, cât și de la reședința de vară a familiei Știrbey, cunoscută drept „la palat“, care era situată foarte aproape de locul în care, în 1963, se construiește liceul din localitate. Palatul a fost între timp distrus.
Notarul satului, Nae Crăpătureanu, anunță prin telegraf izbucnirea răscoalei, iar țăranii vor să se răzbune. Notarul reușește și el să fugă, ajutat tot de un țăran. Se întoarce însă în 10 martie, cu un pluton de jandarmi.
„Jandarmii intră în acțiune, bat fără discernământ tot ce întâlnesc pe ulițele satului și-i ridică pe cei considerați a fi responsabili de evenimentele care au avut loc, adică pe capii răscoalei. Pe tot drumul, prin Călui, Oboga și Corbeni, la fiecare răscruce de drumuri aceștia au fost bătuți îngrozitor de către jandarmi și puși să strige «Noi am dat foc conacului prințului Știrbey», lucru neadevărat în fapt“, mai notează Călugăru.
Alți capi ai răscoalei, care au reușit să fugă, au stat cinci-șase săptămâni ascunși în pădure, predându-se în cele din urmă.
În 13 martie 1907, la Știrbei ajunge o companie de soldați din Bârlad. Aceștia adoptă însă un comportament cu totul opus celui al jandarmilor, restabilind liniștea cu vorba bună.
Capii răscoalei aveau să plătească scump pentru cele întâmplate. Peste 60 de cetățeni din Știrbei au ajuns la pretura Balș, sub paza jandarmilor, unde au fost anchetați și bătuți dur timp de trei zile. 40 dintre ei sunt eliberați, însă 20 sunt duși, pe jos, la închisoarea din Caracal (reședința județului Romanați). Rămân aici până în august, când Regele Carol I decretează amnistia pentru toți răsculații. Ajung acasă, însă o parte dintre ei mor la scurt timp.
Un singur om, rezervistul Ion Chiriac, cel care adusese vestea răscoalei, este judecat de Tribunalul Militar pentru încălcarea consemnului și a jurământului militar. La începutul lui octombrie 1907 este achitat și acesta și se întoarce în sat.
În următorii 10-15 ani, toți cei care au participat la răscoală își pierd dreptul de a vota, fiind scoși din liste.
O viață mai tihnită
Dincolo de urmările imediate, câștigul răscoalei a fost evident în viața sătenilor. Administratorul neamț și ginerele său au plecat, prințul Barbu A. Știrbey încredințând administrarea moșiei unui român, un inginer agricol cu studii în Germania, Marin Stănescu. Inginerul încearcă să și-i apropie pe săteni și chiar îi ia pe o parte din capii răscoalei să-i fie ajutoare.
„A facilitat cumpărarea de către obștea satului a 202 hectare de izlaz, pentru care Primăria Comunei Știrbei a plătit 80 lei/ha. Suma integrală a fost achitată lui Barbu A. Știrbey timp de cinci ani, până în anul 1912, o sumă rezonabilă chiar și pentru vremea aceea“, mai notează Călugăru.
S-au desființat zilele de clacă gratuite, s-a desființat ploconul, iar țăranul putea să ia pământ în parte atât cât considera că poate munci. De asemenea, dijma era din cinci părți, din care trei pentru țărani și două pentru moșier.
Intelectualilor satului, preotul și celor doi învățători, li s-a dat sarcina de a contribui la liniștirea spiritelor și reinstaurarea ordinii sociale prin sfaturi și îndemnuri date din poartă-n poartă și prin târguri, cârciumi sau chiar în biserică. Cu sprijinul lor, viața și-a reluat cursul firesc.
Numele localității, schimbat de comuniști după ureche
După instalarea comuniștilor, aproape că s-a ras de pe fața pământului orice urmă a vieții boierești de odinioară. Din cele două conace ale prințului Știrbey nu au mai rămas decât treptele de cărămidă, năpădite de bălării, pe care se urca „la palat“, însă se păstrează până astăzi crama construită după planurile unei crame similare din regiunea Bordeaux.
După 100 de ani în care localitatea purtase numele de Știrbei, numele i se schimbă în Iancu Jianu, deși nu exista nicio legătură cu micul boier, zapciu și ispravnic, dar și haiduc, Iancu Jianu de la Caracal.
Crama construită de moșier servește mai departe IAS-ului, fiind abandonată după 1990. Clădirea este încă în picioare.
„Pe Iancu Jianu nu îl leagă nimic de localitatea ce îi poartă numele. Boierul Jancu Jianu, sau micul boier, care venea de la Caracal și care era «și popă și hoț» – în timp ce era zapciu și ispravnic făcea și alte lucruri, avea și haiducii prin codru –, nu a atacat la Știrbei pentru motivul că familia Știrbey, fiind extrem de bogată, avea propria gardă de arnăuți. Au atacat în apropiere, la Mănăstirea Călui, pe care au jefuit-o, gonindu-i de acolo pe călugării greci“, mai dezvăluie Constantin Călugăru.
Cum s-a ajuns, atunci, ca localitatea în care urmașii prințului Știrbey nu s-au mai întors nici după 1990 să poarte numele Iancu Jianu explică tot Constantin Călugăru.
„Povestea cu numele este foarte simplă: se instaurase regimul popular de la 1947 și lucrurile erau în schimbare. La un chef cu lăutarii vestiți de la Știrbei, primarului, numit Meșină, brutar de meserie, i-au spus oamenii: «Domnule primar, dar de ce să-i mai spunem Știrbei, că Știrbey a fost un exploatator, a supt sângele țăranilor, să-i spunem altfel». Iar lăutarii, care îi cântaseră balada lui Iancu Jianu, au spus: «Să-i spunem Iancu Jianu, că sună bine». Acesta a fost argumentul, asta este legătura cu Iancu Jianu. Noi am luat legătura cu oamenii care la momentul acela participaseră cumva sau fuseseră martori. Inițiativă de a reveni la vechiul nume nu a mai fost“, a mai precizat Călugăru.
Istoria, lăsată în urmă
Liceul din localitatea Iancu Jianu, unul care reprezintă cu adevărat șansa la educație pentru copiii și tinerii din comună, este construit chiar pe amplasamentul vechii moșii Știrbey.
De peste 20 de ani, un bust al prințului Barbu Știrbey a fost amplasat în fața liceului, iar la absolvire ceremonia are loc chiar aici. Aici elevii se fotografiază, aici se desfășoară, în fiecare toamnă, de ziua liceului, o ceremonie oficială. Altfel, spune cu oarecare amărăciune profesorul Constantin Călugăru, copiii știu destul de puține din istoria locului, deși eforturi se fac.
„Copiii știu numai ce le spunem noi. Eu mai aflam de la părinții mei, de la bunicii mei, părinții actualilor elevi ai noștri știu destul de puține, ce am mai apucat noi să le mai spunem. Eu le mai spun câte o mică poveste la fiecare oră, dar, cu regret constat că nu prea sunt interesați. Puțini dintre ei mai pun câte o întrebare. Ceva știu, dar nemulțumitor pentru mine. Am și avut un opțional de istorie locală, le mai povestesc și colegii mei, profesorii de istorie“, a mai spus Constantin Călugăru.
Profesorul Constantin Călugăru este autorul monografiei comunei, conduce și liceul din localitate, iar din studiul istoriei locului a făcut o pasiune. Din timp în timp, dezvăluie publicului, fie pe contul său de socializare, fie în revista liceului sau în alte publicații, amănunte puțin știute, așa cum sunt și datele despre Răscoala de la 1907 care a cuprins și localitatea Știrbei.
Se încarcă comentariile...
