Video Transalpina, cea mai înaltă șosea din România. Povestea neștiută a drumului construit între nori FOTO VIDEO
0De aproape un secol, Transalpina, cea mai înaltă șosea din România, este folosită ca drum de legătură între ținuturile Sibiului și sudul României. Cu timpul a devenit un drum modern, căutat de tot mai mulți călători.
Transalpina, cea mai înaltă șosea din România, a fost redeschisă circulației rutiere de la 1 iunie 2024, pe întregul ei traseu, după ce ultimele troiene de zăpadă au fost înlăturate de pe ea, în zonele de creastă dintre Rânca și Obârșia Lotrului.
În primele zile de vară, Drumul Național 67C, care străbate pe creste Munţii Parâng, de la Novaci (Gorj) până la Sebeş (Alba), pe o lungime de aproape 148 de kilometri, a fost tranzitat de mii de turiști.
Mulți dintre ei și-au dorit să ajungă în stațiunea montană Rânca și în Pasul Urdele (2.145 de metri), cel mai înalt punct al șoselei care străbate Carpații Meridionali, de la sud la nord.
„Am urcat pe Transalpina, dinspre Valea Jiului, și ne-am oprit în mai multe locuri de pe creste, pentru a admira munții. Ne-a încântat faptul că am găsit și câteva petece de zăpadă și oameni care se bucurau și ei de ieșirea în natură”, relatează unul dintre călătorii de pe Transalpina (video - Alin Ursan).
În afara panoramei montane, înfățișată turiștilor de pe crestele care se înalță adesea deasupra norilor, Transalpina este un loc inedit, fiind unul dintre puținele drumuri naționale din România deschise doar câteva luni pe an și doar în timpul zilei.
„Sectorul de drum montan dintre Rânca și Curpăt al DN 67C (Transalpina) se redeschide pe timpul zilei, în intervalul orar 08:00 - 18:00. În afara acestui interval orar accesul este interzis din cauze obiective care țin de specificul acestei zone montane aflate la mare altitudine. Limita de viteză pe acest sector de drum este de maximum 30 km/oră iar accesul autoturismelor cu masa maximă autorizată mai mare de 3,5 tone este interzis”, a informat Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.
Transalpina, „poteca draculuir” din inima Carpaților
Drumul care traversează Carpații, prin munții Parâng, a devenit în ultimii ani o atracție turistică populară, iar legendele s-au înmulțit pe seama lui. Unii autori i-au găsit origini antice, arătând că ar fi fost clădit de romani, în timpul războaielor de la începutul secolului al doilea, lucru nedocumentat științific.
Alți autori au numit-o Poteca dracului, susținând că ar fi fost amenajată încă din urmă cu peste două secole, din contribuțiile localnicilor din satele aflate în împrejurimi. Până la începutul secolului XX, drumul de munte prin trecătoarea Urdele, extrem de anevoios și periculos era folosit doar de ciobanii aflați în transhumanță și mai puțin de trupele militare antrenate pe munte.
„Pe la orele 10 sosim în apropierea vârfului Urdele, despre care țăranii ce-i aveam cu caii în plată spuneau că nu o să-l putem trece, locul fiind foarte tare. Poteca se îngusta din ce în ce mai mult și cum ducea pe coasta muntelui, la un loc era chiar întreruptă de o surpătură, de altfel foarte dese. Am trecut cu caii pe rând. De aici am dat peste o râpă acoperită numai cu bolovani mișcători, iar poteca dispăruse. Jos, în fundul râpei, în dreptul unui izvor, poteca reapărea, urcând din nou pe coasta stâncoasă, formată mai mult din trepte”, relata un căpitan de cavalerie, în 1903, povestindu-și aventurile pe Transalpina, în suplimentul „Viața Militară”, din ziarul de atunci „Adevărul”.
Cât de periculoasă era Transalpina
Stâncile au trebuit sparte pentru a lărgi poteca din munți, de pe care adesea, cei care aventurau, se prăbușeau împreună cu caii pe versanții abrupți. Printr-un asemenea accident a trecut și regimentul condus de autorul povestirii, în timp ce transporta câteva tunuri prin munți.
„Stânca fiind prea ieșită și poteca îngustă și cotită, caii nefiind bine conduși la întors, roata tunului a izbit stânca deplasând tunul, calul acar care era înhămat la ulubă, din cauza izbiturii a sărit, atunci s-a surpat și malul de sub roata cealaltă, ceea ce a produs căderea tunului, iar aceasta a antrenat caii cu oameni cu tot. Din norocire însă că s-a rupt cepul de la ulubă, tunul na venit peste cai și oameni, ceea ce ar fi produs desigur vreo nenorocire”, relata militarul.
Ceața și ploile intense din timpul verii și zăpezile iarna îngreunau și ele călătoria pe potecile abrupte din munți. La poalele munților, pădurile seculare ofereau o priveliște stranie.
„Poteca ce am urmat-o urcă și coboară când prin pietre sau pe stâncă, alteori în teren moale desfundat și alunecos, ceea ce mărea greutatea mersului, mai ales la coborâșuri pe pripoare aproape drepte, și aceasta numai prin păduri desfundate de ploaie, căci ploile sunt dese, pădurile de brazi seculari neexploatate, ale căror rădăcini ieșite la suprafață marcau greutatea mersului, fiind alunecoase din cauza ploii, ceea ce ne făcea a ocoli foarte mult. Apoi și din cauza desimii brazilor mai tot mersul de azi noi ofițerii l-am făcut pe jos, căci nu era chip a merge călare”, informa căpitanul de cavalerie.
Transalpina, drumul Regelui
Potecile care legau regiunea Sibiului de cea de la sud de Carpați au fost transformate într-un montan în anii ’30, odată cu înființarea primelor cabane de la Rânca. Regele Carol al doilea a inaugurat începerea lucrărilor de modernizare a traseului de creastă al Transalpinei, care ducea spre noul complex turistic.
„Priveliştile sunt unice prin distanţele enorme ce se oferă ochiului pe timp clar, ceea ce nu se întâmplă des la vârfuri, și, prin prăpăstiile îngrozitoare ce mărginesc drumul lipsit de parapet şi ameninţat de stâncie de deasupra. În aceste regiuni sălbatice, mare parte din an nu se poate circula din cauza zăpezilor mari, care încep să cadă din octombrie sau noiembrie şi acoperă complet munţii şi drumul până în luna mai”, informa, în 1938, ziarul Curentul.
În acei ani, drumul devenise accesibil pe toată distanța lui, fără a fi asfaltat, însă șoferii puținelor automobile care îl tranzitau erau puși la încercări grele.
„Acest drum, căruia i s-a dat atenţia deosebită de a fi fost parcurs de la un capăt la altul cu automobilul de însuşi M. S. Regele, care a inaugurat lucrările de amenajare începute în anul 1936 şi pentru care domnul consilier regal Gh. Tătărescu, iniţiatorul redeschiderii acestui drum, pe nedrept părăsit, poartă un interes şi o dragoste permanentă, vizitându-l foarte adesea, nu mai poate fi neglijat de aici înainte”, informa inginerul Valeriu Marinescu, în 1938.
În deceniile următoare, Transalpina și-a câștigat numele de Drumul Regelui, iar cel mai adesea era folosit de ciobani din regiunea Sibiului și de vânători.
„Drumul Regelui, care amintește prin frumsețea și îndrăzneala sa de şoselele alpine elveţiene, construit în 1927, pe urnele vechiului drum strategic austro-ungar care pornește din Săliște și face legătura cu Novacii Gorjului, e artera principală prin care Poiana Sibiului se leagă de restul țării. Până în 1927, Poiana se servea aproape numai de drumul care face legătura cu Miercurea, cu nenumărate serpentine, abrupt uneori și pe care azi suire în popasuri dese căruțele cu cai albi ale poienarilor, încărcate din târgul Miercurii”, arăta publicistul Ilie Mânițiu, în 1947.
Transalpina a fost asfaltată complet abia la sfârșitul anilor 2000, însă lucrările de modernizare a șoselei montane nu sunt finalizate în unele porțiuni. Deși rămâne deschisă doar câteva luni pe an, este tot mai căutată amatorii de călătorii.
Se încarcă comentariile...
