Video Povestea satului pustiu Lindenfeld. „Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi”
0Lindenfeld, un sat pustiu din Munții Banatului, ascunde o poveste tragică. Amintirea celor care au trăit aici s-a păstrat prin cele câteva morminte năpădite de jnepeniș, în cimitirul abandonat de mai multe decenii.
Numeroase sate din vestul României acum aproape pustii au fost, în trecut, așezări animate, în care conviețuiau comunități de români, maghiari, germani, evrei, romi, sârbi, slovaci sau cehi. Unele dintre ele au ajuns în pragul dispariției.
În urmă au rămas biserici goale, înconjurate de cimitire uitate, unele vechi de peste două secole. De-a lungul anilor, crucile au fost vandalizate, iar adesea căutătorii de comori au jefuit mormintele.
Multe monumente funerare, doborâte de trecerea timpului, de natură și de oameni, au fost acaparate de vegetație și înghițite de pământ, de ape și păduri. Alteori, fostele cimitire s-au transformat în pășuni pentru animale, care pasc în liniște printre puținele cruci rămase în picioare. Uitate de oameni, astfel de locuri ascund uneori povești tulburătoare.
Îngerul din Lindenfeld
Aflat la 15 kilometri de Caransebeș, în Munții Banatului, satul Lindenfeld a fost ridicat în urmă cu două secole, când autoritățile din Imperiul Austriac au decis repopularea și dezvoltarea unor ținuturi din Banat afectate de războaiele cu Imperiul Otoman.
În zona de graniță din sudul Banatului au fost înființate atunci patru așezări: Lindenfeld (Cracul Teiului), Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou) și Wolfswiesen (Poiana Lupului) – ultima dispărută după doar câțiva ani –, fiind stabilite aici câteva sute de familii de pemi (germani originari din regiunea Boemiei). Pemii și-au părăsit treptat satele încă de la începutul secolului trecut și, mai ales, după Al Doilea Război Mondial.
După 1990, doar câțiva dintre ei mai rămăseseră în satele natale ori, plecați peste hotare, au revenit pentru scurt timp.
Din anii ’90, nimeni nu a mai locuit permanent în satul Lindenfeld. Ultimul său locuitor, Paul Schwirzenbeck, a murit în 1998, la vârsta de 85 de ani, într-un accident la Caransebeș. Astăzi, satul pustiu, traversat de ruta turistică „Via Transilvanica”, mai păstrează doar vechea biserică romano-catolică, ruinele școlii și câteva case înșirate de-a lungul drumului. Pe o pajiște acoperită de jnepeniș, câteva morminte cu cruci de fier se încăpățânează să reziste trecerii timpului.
Unul dintre ele păstrează amintirea „îngerului din Lindenfeld”, Hilde Grenzner, o fetiță de trei ani și jumătate, decedată în iarna anului 1945. Născută în 1942, fiica învățătorului din sat, Franz Grenzner, și a soției acestuia, Julianna, sora mai mică a lui Harald și Gertrude, micuța Hilde era sufletul comunității de pemi din Munții Banatului, afectată atunci de dramele războiului.
Însă soarta familiei sale s-a schimbat brutal imediat după Al Doilea Război Mondial. Deși nu avusese nicio legătură cu Germania nazistă, tatăl său a fost arestat la scurt timp după 23 august 1944, fiind considerat „dușman al poporului” și trimis în lagărele regimului comunist.
„Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Între timp, s-a produs şi nenorocirea. Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, răsfăţata întregii familii. S-a îmbolnăvit grav în iarna foarte aspră din 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a convinge un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când Franz s-a putut întoarce, era prea târziu şi tragedia avusese deja loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale”, nota Mircea Rusnac, pe blogul Istoria Banatului.
Urmașii dascălului au povestit că Franz Grenzner revenise acasă într-o stare foarte rea. Era extrem de slăbit, iar barba și zdrențele care îi acopereau corpul îl făceau de nerecunoscut în fața celorlalți doi copii ai familiei, de opt și zece ani.
„A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a mai avut serviciu, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld. Acolo a rămas doar mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă”, scria Mircea Rusnac.
Satul bântuit de fantoma din Boemia
În satul Lindenfeld, acum părăsit, poveștile tragice se împletesc cu legendele tulburătoare aduse de pemi din Boemia. Una dintre ele vorbește despre un spirit necurat care bântuia așezarea, dându-le fiori localnicilor.
Potrivit istorisirilor, atunci când au părăsit pădurile Boemiei pentru a începe o nouă viață în Munții Banatului, coloniștii din Lindenfeld ar fi fost „însoțiți” de fantoma unui păstor de cai, care își pusese capăt zilelor.
„Păstorul avea 36 de cai. Când ieșea cu ei la pășune – nu era tocmai întreg la minte – îi număra mereu și, de fiecare dată, ieșeau doar 35. Deci unul lipsea. Și când le-a spus oamenilor din sat că îi lipsește un cal, că nu știe unde este... ei i-au zis: «Ei, hai, acum trebuie să înlocuiești tu calul lipsă.» Și, de teamă că lipsea un cal și nu-l mai găsea, omul s-a spânzurat. Și de atunci bântuie. Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți. Așa ne povesteau străbunicii noștri”, relata o fostă localnică.
Cimitire înghițite de Lacul Cinciș
În fostul sat Baia Craiului (Hunedoara), inundat în anii ’60 la amenajarea lacului Cinciș, biserica romano-catolică ruinată, rămasă pe malul apei, este înconjurată de morminte vechi, devastate și abandonate de decenii.
Unele cimitire au fost înghițite de ape, iar localnicii mutați din zonă povestesc că spiritele celor rămași pe fundul lacului bântuie ținutul. Lângă ruinele bisericilor și cimitirelor, o necropolă romană descoperită pe malul Cincișului a dat și ea frâu imaginației oamenilor.
„Am poposit, în cele din urmă, pe un bot al dealului Popeasca, în apropierea fostului cimitir. Noaptea venea să se aştearnă pe dealurile dinspre Ghelar, ca şi pe apa lacului din spatele barajului. Reflectam asupra vechimii acestei aşezări de mineri – în morminte s-au găsit bulgări de minereu de fier, drept carte de vizită cu profesia incineraţilor – când, dintr-o dată, mi s-a părut că aud un murmur de clopote şi glasuri de rugă. Vântul s-a apucat să sufle mai aspru şi apa lacului să se învolbureze. Ruga a căpătat un timbru mai grav şi a început să semene a blestem. Era parcă o voce de bărbat. Să fi fost a lui Voicu, ctitorul supărat? Supărat că un monument din secolul al XV-lea a putut fi cu atâta uşurinţă părăsit?”, scria publicistul Constantin Prîsnea, în volumul Catedrala Scufundată (1963).
Spiritul haiducului Totu, pe Dealul Ruzii
La marginea satului Ruda (Hunedoara), cândva centrul celor mai bogate mine de aur din Munții Metaliferi, un cimitir vechi a fost înghițit de pădure. Monumentele sale impunătoare amintesc de prosperitatea altor vremuri. O parte a fost acoperită de haldele miniere, iar locurile din jur sunt brăzdate de intrările în fostele galerii.
Pădurea ascunde și necropolele minerilor romani care extrăgeau aurul acum două milenii. Tot aici, pe Dealul Ruzii, se află și mormântul haiducului Totu (Toader Popa), un personaj legendar al anilor ’30, ucis și trădat chiar în locul unde a fost îngropat.
„Se spune că și acest loc este bântuit de spiritul haiducului Totu, care își păzește comorile ascunse aici. A fost un personaj ieșit din comun. Jefuia transporturile de aur și avea «iarba fiarelor», cu care reușea să se strecoare în cămările de aur pentru a fura metalul prețios și pentru a descuia orice lacăt și cătușe”, povestea un localnic.
Mormântul lui Totu, astăzi ascuns adânc în pădure, este marcat de o cruce. Mulți cred că în împrejurimi haiducul și-ar fi ascuns o parte din aurul strâns din jafuri.
Se încarcă comentariile...
