În Banat preoţii au refuzat cu înverşunare colaborarea cu Siguranţa ori Securitatea comunistă
0Cei trei ierarhi de la Caransebeş şi Timişoara acelor vremi sunt principalii „vinovaţi“ de refuzul preoţilor bănăţeni de a sluji comuniştilor
Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului este socotit un erou al luptei anticomuniste, fapt ce i-a şi adus sfârşitul. Nici urmaşul său, Vasile Lăzărescu nu a fost un colaborator preferat al comuniştilor, iar viitorul mitropolit Nicolae Corneanu şi-a început activitatea ca urmărit de comunişti deşi, până la urmă, s-a dovedit că a şi colaborat cu fosta Securitate.
Deşi nu încuraja sub nici o formă credinţa religioasă, Securitatea nu a exterminat efectiv ierarhia bisericilor ortodoxe, catolice sau greco-catolice ci doreau să îşi aservească ierarhia, prin care puteau, apoi, foarte uşor să controleze tot clerul. Doar că, foarte mulţi dintre episcopii ortodocşi, au refuzat cu îverşunare să colaboreze cu comuniştii. Din această cauză aceştia au adoptat un alt plan: i-au schimbat, mutat, depus, arestat pe toţi ierarhii care nu colaborau cu Securitatea. „În astfel de vremuri de grea restrişte pentru preoţimea ortodoxă, dar şi pentru societatea românească în ansamblu, mitropolitul Lăzărescu a ştiut să fie un mare ierarh, dar şi un bun părinte, ajutându-i pe cei în suferinţă. Familiile preoţilor arestaţi sau membrii fostelor partide istorice, acum persecutaţi de către regim, au găsit – în persona mitropolitului – ajutorul şi mângâierea atât de necesare pentru acele vremuri“ scrie Petru Lazea în lucrarea monografică despre fostul prelat. Iniţial, o lungă perioadă de timp Securitatea s-a străduit să-l recruteze ca informator. Abia când au văzut că nu au nici o şansă să-şi atragă de partea lor înaltul prelat, au început o amplă acţiune de prigonire şi anihilare a acestuia.
„Că mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost un sprijinitor al rezistenţei române împotriva comunismului rezultă şi din faptul că, la întrunirile şedinţei adunării eparhiale, acesta îi mustra pe acei preoţi care căutau a se acomoda cu dispoziţiile Ministerului Cultelor. Pe protopopul Petru Toma din Oraviţa l-a mustrat în plenul şedinţei pentru faptul că „s-a dat de partea comuniştilor”. În decembrie 1954, Securitatea îşi propunea să acţioneze în scopul racolării mitropolitului Vasile Lăzărescu al Banatului, ca agent al ei. în acest scop s-au adunat destule probe care îi imputau mitropolitului un trecut „pătat” din punct de vedere politic cum ar fi faptul că, înainte de 23 august 1944, a făcut parte din Partidul Naţional Ţărănesc, având strânse legături cu elementele de frunte ale acestui partid, precum Sever Bocu, Coriolan Baran, Vaida Voievod. A susţinut şi sprijinit Mişcarea Legionară prin diferite acţiuni sau pastorale. I-a fost apoi imputată vizita în Basarabia şi Transnistria, în 1940, unde a susţinut o asiduă propagandă anticomunistă, cu această ocazie scriind mai multe articole şi broşuri, în care critica regimul din U. R. S. S. şi îndemna la lupta contra acestuia. Pentru perioada de după 23 august 1944, a fost acuzat că s-a înconjurat de „elemente duşmănoase”, alături de care a susţinut lupta contra comunismului11. Mai mult: a acordat sprijin tuturor persoanelor oprimate de către regimul de represiune sau unor organizaţii cu caracter anticomunist, cum a fost organizaţia „Sumanele Negre”, angajându-se să se implice într-o eventuală rezistenţă armată. Din cele arătate mai sus rezultă că Securitatea a întocmit un plan bine ticluit, prin care să-l poată şantaja pe mitropolitul Lăzărescu, ori să-i ofere două alternative: cea a colaborării, sau cea a privării de libertate“ scrie istoricul prof. Petru Lazea.
Episcopul Veniamin Nistor
Cărturar de renume şi bun român, episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului a putut savura din plin puterea şi prospeţimea spirituală a românilor din Banat care, după câteva secole de rătăcire otomană şi austro-ungară, s-au revăzut în graniţele României. Doar că, bucuria şi prosperitatea românilor bănăţeni n-a durat prea mult, sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial aducând acestora teroare comunistă. Episcopul Veniamin Nistor nu a putut să se adapteze noilor impuneri comuniste aşa că Securitatea a decis desfiinţarea Episcopiei Caransebeşului şi surghiunirea la Alba Iulia a ierarhului, care a refuzat cu îndârjire să colaboreze cu Siguranţa Statului. Episcopia Caransebeşului a fost contopită cu Arhiepiscopia Timişoarei la data de 5 februarie 1949, iar episcopul ei, Veniamin Nistor (24 august 1941-5 februarie 1949), potrivit părintelui prof.dr. Mircea Păcurariu, s-a retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Realitatea este că episcopul Veniamin Nistor a fost obligat să părăsească imediat eparhia pe care a condus-o timp de 8 ani, retrăgându-se forţat la Alba lulia, în localul fostei reşedinţe a episcopului armatei, episcopie şi aceasta desfiinţată. Profesorul Petru Ardelean scrie despre episcopul Veniamin Nistor într-un articol publicat în anul 2000, întitulat „Tragedia unui episcop“, că „era urmărit permanent ca unul ce nu agrea regimul comunist. Pensionat din oficiu şi lipsit de orice resurse financiare, episcopul Veniamin pleca, deci, în februarie 1949 în recluziune monastică la Mănăstirea Sfântul loan Botezătorul din Alba lulia, unde şi moare la 5 februarie 1963. Este îngropat în cimitirul mănăstirii, alături de alţi doi ierarhi: Policarp Moruşca şi loan Stroia“. Aşa au înţeles comuniştii să-l pedepsească pentru refuzul de a colabora cu sistemul comunist. „“Îmi amintesc de trista zi de 31 martie 1949, când în gara Caransebes, vrednicul si blândul pastor si vladica Veniamin parasea scaunul episcopal, îndreptându-se spre surghiunul impus la Alba-Iulia. De atunci, mereu ma gândesc la felul cum s-au desfasurat evenimentele, atunci în 1948-1949.” povesteşte preotul Dimitrie Băloni.
Mitropolitul Nicolae Corneanu
Recent absolvent al Academiei Teologice din Caransbeş preotul Nicolae Corneanu a fost luat ca profesor la şcoala teologică din capitala Gugulanilor, apoi ajungând chiar consilier la Episcopia Caransebeşului, respectiv la Mitropolia Banatului, după ce Episcopia din oraşul său natal a fost dizolvată de comunişti. Nicolae Corneanu era, însă, unul dintre membrii rezistenţei din Munţii Banatului, un real sprijin pentru legionari sau partizanii anticomunişti. Din păcate, la un moment dat mitropolitul a făcut pactul cu Securitatea, fapt mărturisit chiar de el după 1990, dar asta numai pentru a-şi proteja păstoriţii, în general şi clercii, în special. Interesant în acest sens este un interviu realizat de Cristina Liberis cu Mitropolitul Nicolae Corneanu pentru HotNews în anul 2006, din care specuim o parte pe care o consider extrem de ilustrativă:
Si pentru clerici, ca si pentru altii, dar mai ales pentru ierarhi a fost o perioada dificila, prin faptul ca regimul din acea vreme pretindea bisericii sa nu se opuna regimului ci, intr-un fel, sa colaboreze cu regimul. [i:2:d]Eu insumi, cand am ajuns episcop la Arad, in 1960, una din primele vizite ce mi s-a facut, a fost din partea sefului Sigurantei, nu era atunci Securitatea, era Siguranta, care a venit la mine si mi-a spus: eu sunt ceea ce sunt si as dori sa colaboram. Eu am spus: nu stiu in ce fel putem sa colaboram si atunci el mi-a spus: as dori ca sa tinem legatura unul cu altul si in acest sens va voi vizita deseori, va voi cauta si v-as ruga sa nu ma refuzati. In felul acesta, am intrat intr-o asa zisa colaborare cu Securitatea de atunci si sigur ca scopul lor era acela de a avea in conducatorul unei institutii, cum era acea a bisericii, un om care sa nu le fie potrivnic. Adica, avand o legatura cu un ierarh, ei erau, sa zicem, siguri ca ierarhul respectiv nu face o politica potrivnica regimului, indemnand oamenii sa se opuna regimului, incurajand pe oponentii regimului si sigur ca in conditiile de atunci, n-am facut opozitie regimului. A fost o perioada foarte grea, cand, in ciuda faptului ca erau situatii cu care nu puteam fi de acord, totusi, eram obligat sa nu reactionez sau sa nu ma manifest impotriva masurilor pe care le lua regimul sau impotriva oamenilor regimului. Din acest punct de vedere, a fost o perioada foarte dificila, care, as zice asa, m-a marcat intr-un sens negativ, creindu-mi foarte multe framantari sufletesti, prin faptul ca asistam la situatii potrivnice credintei mele si convingerilor mele, cand a trebuit sa nu reactionez sau sa nu ma manifest ca fiind potrivnic regimului. C.L.: V-ati fi putut opune? N.C.: Da, cu riscul sau cu consecinta de a nu mai fi putut ramane in functia pe care o aveam. C.L.: Ati considerat ca, din functia pe care o aveati, puteati face mai mult pentru cei din jur? N.C.: Da, in sensul de a-i acoperi, de a-i ajuta, pentru ca, mai ales preotii, erau foarte urmariti, erau sub observatia continua a organelor de securitate. Regimul era unul ateist, evident, sau manifestandu-se in mod ateist si oricine care nu acepta regimul, sigur ca era imediat supus rigorilor vremii respective [c:1:d]Ori eu i-am acoperit pe toti atat cat am putut. Atunci cand eram intrebat despre unul sau altul daca se manifesta impotriva regimului sau impotriva educatiei ateiste care se facea atunci, eu ii acopeream, spunandu-le tuturor care ma intrebau: nu va legati de cutare sau cutare, pentru ca nu va e dusman, nu va e potrivnic, e preot, e student in teologie, dar isi vede de treaba lui si nu are nimica cu regimul. C.L.: Si il lasau in pace sau era urmarit in continuare? N.C.: Erau permanete urmariri. (...) Trebuie sa va spun ca eu insumi in perioada dinaintea sarcinii de arhiereu am fost arestat la un moment dat. Eram consilier aici la mitropolie si pe motivul ca am adapostit cativa fugari care venisera din strainatate in tara ca sa sustina rezistenta anti-comunista si aceia fiind arestati. Si la cercetarile care s-au facut, au marturisit ca i-am adapostit o vreme, am fost si eu arestat in Timisoara. Am stat aproape patru luni in beciul de aici al Sigurantei, care era chiar pe strada unde se gaseste acum Mitropolia sau Centrul Mitropolitan. (...) Sigur ca n-am denuntat pe nimeni, dar dupa patru luni am fost pus in libertate, crezand cei de la Securitate ca prin mine, sau avand eu legaturi cu fugari sau reactionari, vor putea fi prinsi si potrivnicii regimului din vremea aceea.
Preoţii au dat şi ei martiriul lor
O lucrare extrem de impresionantă, „Procesul Comunismului“ face chiar un important demers, încercând să adune la o laltă preoţii şi diaconii care au fost persecutaţi sau ucişi de comunişti, între anii 1945-1989, alcătuind şi o scurtă biografie a lor. Lucrarea a fost o sursă extrem de bună pentru noi în identificarea acelor clerici care au avut de suferit datorită prigoanei comuniste.
Preotul Andrei Adam s-a născut la 21 august 1920, în localitatea Zerveşti, judeţul Caraş-
Severin. După ce a absolvit Academia Teologică din Caransebeş în 1945, a intrat ca funcţionar la
cancelaria Consiliului Eparhial din Caransebeş, unde a funcţionat până în 1948, când a fost arestat, pe data de 17 iunie, de către un grup de angajaţi de la Siguranţa Lugoj, grup ce îl avea în frunte pe
chestorul instituţiei, Kling Zoltan. La Siguranţa din Lugoj i s-a cerut să dea o declaraţie în legătură cu activitatea sa legionară, dar a refuzat. În toamna aceluiaşi an a fost mutat la Timişoara şi de acolo la Aiud. În ziua de 26 decembrie 1948 a fost transferat la lagărul de deţinuţi politici de la Ocnele Mari.
Acolo, în camera 11, a fost dat pe mâna unei echipe de reeducare politică. Studentul Grigore
Ştefănescu, originar din Râmnicu Vâlcea, Ion Samson, fiul unui medic din Român, Constantin
Gemeniuc din Bucovina şi Liviu Vlădoianu din Constanţa, l-au supus la cazne pe care mintea
omenească nu le poate concepe. La numeroasele bătăi pe care le-a primit acolo, a participat şi un
oarecare Gheorghe Scorţeanu. Din cauza bătăilor care continuau până ce îşi pierdea cunoştinţa,
părintele diacon Andrei Adam a înnebunit. Şi-a revenit abia în iulie 1951.
În 13 ianuarie 1953 a fost judecat de Tribunalul Militar Timişoara şi condamnat la şapte ani
Ónchisoare. După o perioadă de câteva săptămâni a fost trimis la Jilava, apoi la mina de plumb Cavnic. Eliberat în noiembrie 1953, este numit preot în Sălbăgel, protopopiatul Lugoj, în august
1958. Din octombrie 1963 se transferă în parohia Bucoşniţa, protopopiatul Caransebeş, iar din 1972
revine în parohia natală, Zerveşti, de unde se pensionează n 1994. (Biografie realizată după www.procesulcomunismului.com).
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
