Video De la „Micul Krupp al Balcanilor” la localități-fantomă. Cum a ajuns Caraș-Severinul în topul celor mai depopulate județe

Caraș-Severin, unul dintre marile județe industriale ale României, a pierdut zeci de mii de locuitori. Minele și uzinele s-au închis, vechile comunități de coloniști s-au risipit, iar numeroase sate și foste centre muncitorești au rămas aproape pustii.

Un fost magazin universal din Reșița, părăsit, amintește trecutul Reșiței. Foto: Daniel Guță.

Mai puțin de 250.000 de oameni trăiesc în județul Caraș-Severin, aflat în sud-vestul României și mărginit în mare parte de Dunăre, frontiera naturală cu Serbia.

De la satele pitorești din Clisura Dunării până la Reșița, capitala Banatului Montan, aproape toate localitățile județului au pierdut, în ultimele decenii, o parte importantă a populației.

În perioada 2011–2021, județul a pierdut aproape 50.000 de locuitori, potrivit Recensământului din 2021. În anii următori, declinul demografic a continuat, arată datele Institutului Național de Statistică.

„Micul Krupp al Balcanilor”, tot mai mic

La începutul anilor ’90, peste 100.000 de oameni trăiau în Reșița, „capitala” Banatului Montan și unul dintre marile centre siderurgice ale României. Aproape 40.000 dintre locuitorii orașului, supranumit în trecut „Micul Krupp al Balcanilor”, munceau în industrie. În 1989, Întreprinderea de Construcții de Mașini avea 16.000 de salariați, Combinatul Siderurgic Reșița aproximativ 15.000, iar alte câteva mii de oameni lucrau în întreprinderile mecanice, de construcții industriale și metalurgice, confecții și în alte fabrici.

Reșița era unul dintre marile orașe industriale ale României, dezvoltat în jurul furnalelor construite pe malul Bârzavei în anii 1769–1771. Din anii ’50, statul român a continuat extinderea vechilor uzine, devenite combinat siderurgic, din care, în 1962, s-a desprins Uzina Constructoare de Mașini. Orașul de pe valea Bârzavei s-a extins cu noi cartiere muncitorești, dar spre sfârșitul regimului comunist, industria grea intrase deja în declin.

„Era o atmosferă de nedescris aici. Mii de oameni treceau zilnic prin fața casei mele, coborând din autobuzele de navetiști la cele două furnale ale Reșiței. Nenumăratele vagoane și funicularele transportau aici minereu, cocs și calcar, mai sus funcționa o uzină de oxigen, din care s-a păstrat o mică parte în activitate. Erau conducte, scări, poduri, tuneluri, oameni peste tot. În 1990 urmau și casele noastre să fie demolate, pentru că regimul Ceaușescu voia să construiască alte baterii de cocs aici, lângă furnal, dar nu s-a mai întâmplat. Acum a mai rămas oțelăria”, își amintește Ioan, un fost muncitor al uzinelor din Reșița.

După 1990, restructurările, disponibilizările și privatizările au redus drastic industria Reșiței. Numeroase secții și platforme au fost închise, iar mii de locuri de muncă au dispărut. Printre marile unități rămase se numără UCMH Reșița și oțelăria Artrom Steel Tubes, care împreună mai au puțin peste o mie de angajați.

Declinul industrial a accelerat și depopularea orașului. În prezent, Reșița are mai puțin de 60.000 de locuitori și se numără printre reședințele de județ cu cele mai mari pierderi demografice, potrivit Recensământului din 2021.

Micile orașe muncitorești, aproape uitate

Mai mici decât Reșița, și alte orașe din Caraș-Severin și-au legat istoria recentă de minele și uzinele în jurul cărora s-au dezvoltat. Declinul industriei grele a contribuit la scăderea populației lor.

1/13

Municipiul Reșița, mai 2026 Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (210) jpg

În anii ’80, orașul Moldova Nouă, de pe malul Dunării, avea peste 20.000 de locuitori, iar întreprinderea minieră din localitate înregistra peste 5.000 de salariați și se număra printre marile exploatări de cupru din Europa. Minele metalice din Moldova Nouă au fost redeschise la mijlocul anilor ’60, iar un deceniu mai târziu se aflau în plină expansiune, în apropierea noului oraș de pe țărmul Dunării.

„Am intrat într-o dimineaţă în uzina care nu a făcut niciun stop din 1965. În uzină e zgomot, piatra scrâşneşte, maşinile o aşchiază nemilos, o macină. Ies zilnic din gurile ude 20 de tone de metal, între care şi fierul prins ca părul măciucă de tamburii magnetizaţi”, informa revista „Flacăra”, în 1978.

La începutul anilor 2000, minele din întreaga zonă a Dunării au fost închise, deși la Moldova Nouă zăcământul de cupru rămas neexploatat a continuat să fie considerat extrem de valoros. Mulți localnici au părăsit orașul minier, lăsând în urmă blocuri aproape pustii. Unii dintre cei rămași se plâng de praful nociv provenit din iazul de decantare al fostelor mine, purtat de vânt spre localitate. Pulberile le intră în case, le acoperă terenurile agricole și grădinile și ajung în ape și în aer, afectând așezările învecinate de pe ambele maluri ale fluviului.

La Bocșa, un alt vechi centru industrial al Banatului Montan, mai trăiesc astăzi mai puțin de 13.000 de oameni, față de peste 20.000 în anii ’70. Orașul are o istorie metalurgică de peste trei secole, primul cuptor pentru topirea minereurilor de fier și cupru fiind ridicat aici în 1719.

În perioada comunistă, una dintre marile întreprinderi ale orașului a fost ICM Bocșa, unde erau realizate construcții metalice și utilaje de mari dimensiuni. Uzina a produs componente pentru podul peste Dunăre de la Giurgeni–Vadu Oii, pentru hidrocentrala Porțile de Fier II și pentru centrala nucleară de la Cernavodă. Alți localnici lucrau în minele din împrejurimi sau făceau naveta la Reșița. Declinul industriei și închiderea exploatărilor miniere au redus însă puternic numărul locurilor de muncă și populația orașului.

Oțelu Roșu speră la renașterea industriei

Și Oțelu Roșu s-a dezvoltat în jurul industriei siderurgice. În anii ’80, combinatul de pe malul Bistrei ocupa aproape 100 de hectare și oferea de lucru câtorva mii de oameni, într-un oraș care depășea 13.000 de locuitori.

„Am lucrat și eu, și soția mea la vechiul combinat. În perioada sa de vârf, din anii ’80, aici lucrau aproape 5.000 de oameni. Au urmat privatizarea și restructurările și, treptat, cele mai multe dintre secții au fost închise”, povestea Ion, un fost muncitor al combinatului.

După 1990, uzina a trecut prin mai multe privatizări și restructurări, iar declinul ei a lovit puternic orașul. În ultimii ani, fostul combinat a intrat însă din nou în șantier. Preluată la sfârșitul lui 2024 de UMB Steel, platforma este pregătită pentru repornirea producției, cu un nou laminor cu o capacitate proiectată de circa 700.000 de tone pe an.

Anina, orașul celei mai vechi și mai adânci mine

Mai puțin de 6.000 de oameni locuiesc și în Anina, dezvoltată timp de peste două secole în jurul exploatărilor de cărbune, dar cu o populație tot mai redusă în ultimele două decenii, după închiderea exploatării. Colonia muncitorească Steierdorf a fost înființată în 1773, iar în secolele următoare minele au atras români, germani, maghiari, cehi și slovaci.

Mina Anina a ajuns la aproape 1.400 de metri adâncime și a rămas cunoscută și pentru numeroasele tragedii petrecute în subteran. Cea mai gravă, din 1920, a ucis 217 oameni. Ultima exploatare a fost închisă în 2006, după un alt accident în care au murit șapte mineri.

„În anii 2000, la mina de cărbune Anina mai lucrau vreo 800 de oameni. În ianuarie 2006 au murit șapte oameni și alții au fost răniți. Tineretul a plecat apoi, iar din 9.000 de oameni, puțini au mai rămas”, își amintea Vasile Butnaru, fost miner.

La două decenii de la închidere, o parte dintre clădirile istorice ale minei au fost transformate într-un muzeu, inaugurat recent.

Oravița, cu mai puțin de 10.000 de locuitori, are o istorie legată la rândul ei de mineritul și industria Banatului Montan, dar a rămas cunoscută mai ales prin patrimoniul său istoric. Orașul păstrează aproape 50 de clădiri monument, printre care Teatrul „Mihai Eminescu”, ridicat la începutul secolului al XIX-lea.

De aici pornește și spectaculoasa cale ferată montană Oravița–Anina, construită în secolul al XIX-lea pentru a deservi zona minieră și folosită astăzi mai ales în scop turistic. O parte dintre clădirile vechii gări din Oravița au ajuns însă într-o stare avansată de degradare, ilustrând, la rândul lor, declinul prin care au trecut vechile centre industriale ale Banatului Montan.

Orășelul uraniului, acum pustiu

Mai multe comune din Caraș-Severin au și ele o istorie strâns legată de minele metalice și uzinele deschise în jurul lor. Odată cu închiderea vechilor unități industriale, mulți localnici le-au părăsit.

În Ciudanovița, primele mine de uraniu au fost deschise la începutul anilor ’50 și au fost controlate inițial de sovietici, prin Sovrom Kvartit, societatea româno-sovietică a uraniului. În numai câțiva ani, „orașul muncitoresc” ascuns în Munții Banatului a ajuns la circa 10.000 de locuitori, majoritatea legați de exploatarea minieră.

„Am venit la Ciudanovița în 1957, fiind trimis aici de la minele de cărbune din Comănești. La intrarea în Ciudanovița am fost întâmpinat de soldații sovietici, aflați la barieră. Eu am lucrat peste 20 de ani la mina de uraniu”, își amintea Cristea Haralambie, un fost miner ajuns la 91 de ani.

După plecarea sovieticilor, activitatea minieră s-a restrâns treptat, iar minele au fost închise definitiv în 1998. Comuna Ciudanovița, care cuprinde satele Ciudanovița și Jitin și fosta colonie muncitorească a exploatării de uraniu, mai numără puțin peste 400 de locuitori, conform recensământului din 2021.

Localitățile tot mai pustii ale Carașului

Declinul demografic s-a resimțit și în localități mai puțin industrializate. Caransebeș, vechi nod de comunicație al Banatului, mai numără circa 22.000 de locuitori, deși poziția sa la confluența văilor Timișului, Bistrei și Sebeșului i-a susținut dezvoltarea timp de secole. Băile Herculane, una dintre cele mai vechi stațiuni termale din România, continuă să atragă zeci de mii de turiști, însă după 1990 a fost afectată de declinul turismului balnear și degradarea multor hoteluri și clădiri istorice.

Mai multe localități din Caraș-Severin au fost întemeiate sau dezvoltate de coloniști aduși în Banat în timpul stăpânirii habsburgice. Comunități de germani, cehi și croați au rămas aici timp de generații, însă după 1990 numeroși localnici au emigrat în Germania, Austria, Cehia sau alte țări occidentale. În satele cehe din Banatul Montan, tinerii au plecat în număr mare în Cehia, iar în comunele locuite de croați, ca Lupac și Carașova, multe familii s-au stabilit în Austria.

Unele așezări au ajuns aproape pustii. Lindenfeld, un sat întemeiat în 1827–1828 de coloniști germani proveniți din Boemia, nu mai are locuitori permanenți din anii ’90.

„Nu mai stă nimeni aici. S-au mutat toți în Germania”, a relatat o localnică din Carașova.

În următorii ani, Caraș-Severin riscă să rămână și în afara marilor coridoare rutiere care se extind în România. Județul nu are în prezent niciun kilometru de autostradă sau drum expres, iar proiectul care ar trebui să îl traverseze, viitoarea șosea de mare viteză Lugoj–Caransebeș–Drobeta-Turnu Severin–Craiova, se află încă în faza planificării.