Oradea: SPECIAL/ Toiag de lumină (FOTOREPORTAJ)

Oradea: SPECIAL/ Toiag de lumină (FOTOREPORTAJ)

Începând de astăzi, puteți citi pe oradea.adevarul.ro un fotoreportaj realizat de redactorul - șef al revistei Photo Magazine, Harris Wallmen.

Mâinile înnegrite de cenuşă ale ciobanului se mişcă febril. Cu un gest rapid şi sigur, scoate lemnul de corn din foc şi îl priveşte o secundă. Îl ia apoi, îl introduce printre scândurile caprei şi îl îndoaie în unghi de 90 de grade. Mă aştept ca lemnul să pleznească în fiecare clipă, dar nu se întâmplă nimic. În mâinile lui, cea mai dură esenţă de lemn din Europa se mulează ca o macaroană. „Trebuie simţ pentru asta. Nu mai ştie nimeni să lucreze aşa”, îmi spune baciul Niculaie, în timp ce meştereşte unul dintre cele mai sacre obiecte ale neamului românesc: toiagul ciobănesc.



foto: Harris Wallmen

La umbra maeştrilor

Prea puţine sunt lucrurile memorabile pe care le-am realizat în viaţa aceasta. Documentarea unuia dintre cele mai vechi obiceiuri româneşti la care am avut şansa să asist cu umilinţă este cu siguranţă unul dintre ele. Timp de o zi am fotografiat naşterea bâtei ciobăneşti. Nu aş fi înţeles absolut nimic din misterul toiagului, din semnificaţiile şi simbolurile lui, dacă nu aş fi avut alături, în această călătorie iniţiatică, doi maeştri extraordinari, fiecare în felul lui: profesorul Sanislav, cel care mi-a vorbit pentru prima dată despre toiag, şi baciul Niculaie, cel din ale cărui mâini măiestre răsare această minune.

 

foto: Harris Wallmen

Cel mai dur din Europa

Prima dată am auzit de bâte la o cafea, alături de un prieten. Mi-a povestit despre profesorul de sport Sanislav, pensionat acum, care culege obiecte populare vechi ce conţin o anumită simbolistică ancestrală. Venind din lumea sporturilor de contact, desigur că cele mai interesante mi s-au părut bâtele de cioban. Auzisem încă din copilărie despre ele, probabil ca toată lumea, dar nu ştiam mare lucru. Nu le-am considerat niciodată speciale. Prea puţin mi-am dat seama atunci, la acea cafea, în ce călătorie extraordinară mă îmbarcam. L-am rugat pe prietenul meu să ia legătura cu profesorul Sanislav şi să îl roage să aducă bâtele, să le văd şi eu. După câteva zile, în care uitasem deja despre discuţia noastră, prietenul mă scoate din redacţie şi mi-l prezintă pe profesor, un bărbat foarte înalt cu păr alb şi ochi vii de un albastru pătrunzător. Am simţit din prima clipă forţa lui interioară, bucuria de a împărtăşi o anumită informaţie, entuziasmul de a transmite. Ne-am dus la maşina albă cu care venise şi a scos din interior cinci bâte albe perfect drepte şi lucioase ca fildeşul. A fost un moment decisiv.



Foto: Harris Wallmen

Nu prea pot descrie în cuvinte ce am simţit când am văzut acele obiecte. Arătau ca bâtele vrăjitorilor din poveşti, ca oasele albite de timpuri ale strămoşilor noştri. Emanau forţă. L-am rugat să mă lase să ating una dintre ele. Ce senzaţie! Lemnul perfect părea indestructibil, foarte greu şi elastic în acelaşi timp. Capătul superior era modelat exact ca şi capătul unui os, ca un cap femural. Organic. L-am întrebat ce fel de lemn e. „Lemn de corn, cea mai tare esenţă de lemn din Europa”, mi-a răspuns profesorul zâmbind. „Şi aşa drept creşte?” l-am întrebat. A zâmbit din nou: „Dimpotrivă, e un lemn foarte contorsionat, care creşte foarte lent şi strâmb. Există anumite tehnici speciale prin care se îndreaptă”. Ceva m-a făcut în momentul acela să îmi doresc din tot sufletul să asist la un moment dat la acest proces alchimic. Am avut o singură rugăminte, adresată profesorului, să îmi cumpere şi mie o astfel de bâtă, dacă va avea posibilitatea. Toată ziua după aceea m-am gândit doar la senzaţia de forţă, de siguranţă, de măreţie şi nobleţe pe care mi-a oferit-o întâlnirea cu acel obiect.

Urmăriți continuarea reportajului pe oradea.adevarul.ro