Video Urșici, satul plin de secrete din ținutul dacilor. Cum trăiesc cei câțiva localnici rămași în munți VIDEO
0Cele câteva familii rămase, peste iarnă, în satul Urșici din Hunedoara (video) duc o viață plină de greutăți, însă oamenii se pot mândri cu farmecul și misterele locului din inima munților.
Un drum forestier, de vreo zece kilometri, urcă din Valea Luncanilor din Hunedoara (comuna Boșorod) spre unul dintre cele mai pitorești sate din România. Chiar și numele său, Urșici, îi duce pe călători cu gândul la sălbăticie.
Pentru cei 10-12 oameni care mai locuiesc în Urșici, așezarea izolată pe Platoul Luncanilor din Hunedoara, cu gospodării răzlețe, a rămas un loc primitor, din care nu au dorit să plece, deși au fost lipsiți de confortul pe care l-ar fi găsit în alte locuri.
Câteva panouri solare asigură lumina în casele oamenilor, care aduc apă de la izvoarele de munte, unele aflate la jumătate de oră de mers pe jos de case. În vale, cel mai apropiat magazin se află în satul Boșorod din Hunedoara.
În trecut, aproape 50 de familii locuiau în satul Urșici (video), iar școala veche de lemn, ridicată la o răscruce a drumurilor de pământ din sat, a fost nucleul așezării. Acum clădirea ei, degradată, a devenit o atracție pentru turiștii care ajung la Urșici, dar și un loc de întâlnire al crescătorilor de animale din ținut.
„Nu am avut biserică și trebuia să mergem două – trei ore pe jos, până la cea din Luncani și chiar mai departe, la cea din satul Târsa. Dar a fost școală. S-a desființat însă, pentru că au mai rămas vreo opt familii și nu mai sunt copii. Am fost aici la școală. Mă trimiteau părinții cu cărțile în traistă și, după ce terminam orele, plecam la oi. Acolo, puneam cărțile pe genunchi și învățam”, își amintește Adam (79 de ani) din Urșici.
Urșii și lupii pot fi văzuți uneori cutreierând Platoul Luncanilor, dând târcoale turmelor de oi și cirezilor de vite însoțite de câini ciobănești ai localnicilor. Au făcut pagube uneori, dar oameni spun că s-au obișnuit cu sălbăticiunile. Drumul forestier care coboară din Urșici în Boșorod este mai bun față de anii trecuți, astfel că așezarea, deși mai pustie ca în trecut, s-a mai animat.
La orizont, munții Godeanu, Retezat și Parâng își înalță crestele albe, luate de secole ca repere de oieri obișnuiți cu transhumanța.
Platoul Luncanilor, pe care se află satele Urșici, Târsa și Cioclovina (video) se întinde pe aproape 10.000 de hectare în Munţii Orăştiei şi este cunoscut pentru cetăţile dacice Costeşti, Piatra Roşie şi Blidaru, dar şi pentru Peştera Cioclovina.
Aici mai trăiesc comunități mici, de câteva familii, care au păstrat tradiția creșterii oilor, dar și unele obiceiuri vechi, cum este cel al îngropării morților în curte, în mormintele împodobite cu flori și simboluri solare.
Satul Urșici din Hunedoara, plin de rămășițe dacice
La sfârșitul secolului al XIX-lea, îndeletnicirile localnicilor din Urșici erau asemănătoare celor din prezent.
Urșici, Cioclovina și Târsa, așezările arhaice de pe Platoul Luncanilor din Hunedoara, cuprinse atunci în comuna Luncani, erau pitorești și pline de secrete, pentru că cetățile dacice din jurul lor erau prea puțin explorate până atunci.
„Comuna Luncani este situată pe poalele munților dintre Retezat și Surul și se extinde pe dealurile dintre Streiu și apa Orăștiei. Casele sunt situate în depărtări însemnate unele de altele, abia în câteva locuri se află două-trei case laolaltă. Fiind locul muntos și în partea lui cea mai mare acoperit cu păduri, locuitorii se ocupă exclusiv cu creșterea vitelor. Comuna este împărțită în trei părți. Partea despre răsărit se numeste Târsa, cea despre apus Urșici, iară cea despre miazăzi Cioclovina. Între Târsa și Urșici curge valea sau râul Luncanilor, cu o mulțime de văi laterale. Pe această vale încă se află câteva case, fără însă de a avea numire deosebită. Fiind comuna tare împrăștiată și neputându-se aduna oamenii la un loc, s-au făcut două biserici, una în Târsa (video), cealaltă în vale pentru Cioclovina și Urșici”, informa preotul Ioan Popovici în „Telegraful Român” (1887).
La începutul secolului al XX-lea, comuna Luncani cuprindea vreo 200 de case, locuite de familii care se ocupau cu creșterea animalelor și, unele, cu munca la pădure și în minele de guano din Peștera Cicolovina, deschise după Primul Război Mondial.
„Această comună risipită în nerânduială pe un teritoriu de 17.000 jugăre este așezată pe trei dealuri mari: Urșicii cei sterpi, Cioclovina cu peștera ei minunată și Târsa cu fruntea încununată de două locașuri sfinte: biserica umilă, zidită modest din lemn, și școala impunătoare edificată cu mari sacrificii. Pe întreg teritoriul uriaș al acestei comune sunt abia 190 case zidite exclusiv numai din bârneț. Nicidecum n-ar putea să creadă omul, că în aceste bordeie de lemn locuiesc cele mai nobile ființe, cu cele mai bune și mai curate inimi de pe toate înălțimile plaiurilor românești”, informa „Telegraful Român”, în 1910.
O mulțime de vestigii istorice din vremea dacilor și romanilor, aflate în preajma așezărilor de pe Platoul Luncanilor din Hunedoara, dar și câteva tradiții arhaice, i-au făcut pe oameni să fie conștienți de originile străvechi ale comunităților și să se considere urmași ai dacilor.
„Ar fi greu de crezut că pe Platforma Luncanilor activitatea economică și viața socială au încetat odată cu înfrângerea dacilor. Se poate presupune o întrerupere temporară a activități, o reducere a populației în perioada războaielor și până la reluarea vieții pașnice în Dacia Romană. În tot decursul istoriei, viața s-a continuat aici, cu o mai redusă sau mai puternică amplitudine”, arăta etnologul Lucia Apolzan.
Urșii și lupii, prezenți în viața localnicilor
Localnicii din satele de munte păstrau zile de sărbătoare dedicate urșilor, în timpul verii, și lupilor, la început de iarnă, animale cu o simbolistică puternică în ținutul cetăților dacice.
„Cele două animale puternice, două fiare sălbatice - ursul și lupul - își exercită forţele în anotimpurile întunecate, sub semnul unor vechi mituri ale omenirii. Semnificaţiile lor profunde stau fixate în credinţe și ritualuri cu o mare putere de rezistență in timp, chiar fi atunci când rădăcinile crescute din culturile arhaice ale societăţilor primitive au fost uitate, pe diferitele trepte de dezvoltare a omenirii. Acestor două animale le sunt consacrate zile de sărbătoare; practicile au un conţinut arhaic încărcat de credinţe şi superstiţii, dar cu o motivaţie obiectivă izvorâtă din primejdia pe care o reprezintă în satele de pe platformă aceste fiare, cu care oamenii trebuie să lupte pentru a-și feri vitele din gospodărie”, informa arăta etnologul Lucia Apolzan, în „România Pitorească“ (1983), care a cercetat timp de mai mulți ani așezările din ținutul cetăților dacice.
Pe lângă sărbătorile dedicate animalelor, o mulțime de superstiții au fost transmise din generație în generație, cu privire la sălbăticiuni, dar și la ființe supranaturale, ca ielele și sânzienele, cu o prezență bogată în tradițiile locale. Izolarea așezărilor a contribuit la protejarea tradițiilor vechi din zonă.
Cătunele Urşici, Cioclovina, Târsa, Prihodişte şi Alunu au rămas risipite pe culmile munţilor, înconjurate de crânguri şi de stâni, cu case vechi clădite departe de drum, în mijlocul petecelor de terenuri agricole şi al livezilor.
Curentul electric, reţeaua de apă şi asfaltul nu au ajuns încă în toate cătunele, dar localnicii se pot mândri cu frumuseţea locurilor în care au fost sortiţi să trăiască, într-un ținut tot mai căutat de turiști.
Se încarcă comentariile...
