Video Secretele caselor arhaice din Ținutul Pădurenilor, clădite din lemn pentru a rezista iernilor grele VIDEO
0Micile sate ale pădurenilor, așezate pe culmile însorite ale Munților Poiana Ruscă, sunt înfrumusețate de o mulțime de case vechi de peste un secol, ridicate din lemn și bine conservate, deși unele au rămas nelocuite de generații. Casele-muzeu se numără printre atracțiile Ținutului Pădurenilor din Hunedoara.
Vechile drumuri de pământ care străbat zeci de kilometri de păduri, văi umbroase și șiruri de creste domoale, urcând spre cele mai îndepărtate sate din Munții Poiana Ruscă, au fost modernizate.
Unele au fost transformate în șosele, în timp ce altele au fost pietruite, pentru a scoate din izolare satele uneia dintre cele mai pitorești regiuni ale României, Ținutul Pădurenilor din județul Hunedoara.
Sate din munți fără curent electric
Așezările arhaice din Munții Poiana Ruscă, unele încă neelectrificate și chiar fără apă curentă, sunt împodobite cu case tradiționale care atrag privirile călătorilor.
În satele pădurenilor, casele erau îngrămădite în jurul drumului principal, ca Alun și Cerbăl, ori răsfirate pe culmi, ca Vadu Dobrii (video) și Poiana Răchițelii, sau de-a lungul văilor, precum satul Runcu Mare.
În trecut, gospodăriile erau împrejmuite cu gard de nuiele acoperit cu paie şi cuprindeau casa, şura şi grajdul, cocina, uneori un şopron care adăpostea carul, sania şi alte unelte, dar şi un bordei care ţinea loc de beci.
Casele localnicilor, așezate, de obicei, în fundul curţii, erau formate din două încăperi, camera de locuit şi cămara, cu intrări separate dintr-un târnaţ, plasat pe colţ în faţa cămării sau la faţada construcţiei. Locuinţele atrăgeau atenţia prin proporţiile lor, uneori acoperişul ajungând să fie mai înalt decât pereţii.
Bătrâna, satul înțepenit în trecut
Casele vechi de peste un secol, clădite din lemn și acoperite cu paie ori șindrilă, sporesc farmecul uneia dintre cele mai pitorești localități din Munții Poiana Ruscă: satul Bătrâna (video) din Ținutul Pădurenilor, aflat la circa 50 de kilometri de Deva.
În toată comuna hunedoreană, formată din satul Bătrâna și cătunele Fața Roșie, Piatra și Răchițaua, mai trăiesc vreo 80 de oameni, în timp ce multe dintre vechile gospodării au rămas părăsite de ani buni.
Timpul le-a testat trăinicia, transformându-le în adevărate case-muzeu, pe care călătorii le întâlnesc la tot pasul în așezările din Munții Poiana Ruscă. Izolarea în care au trăit localnicii Bătrânei, comună aflată la capătul unor drumuri forestiere anevoioase de 20-30 de kilometri, a contribuit la conservarea specificului local.
„Unele case au fost ridicate la începutul secolului XX, iar altele mai târziu, prin anii ’50. Oamenii au păstrat însă tradiția construirii acestora, cu mijloace primitive, pentru că, oricum, nu aveau alte posibilități. Satele au fost rupte de restul lumii până în anii ’70, când a fost amenajat drumul. Gater nu a fost în zonă, astfel că lemnul era ciolpit de meșteri“, spune Dumitru, un bătrân de 83 de ani, localnic din satul Bătrâna.
Cele mai multe case din Munții Poiana Ruscă au fost ridicate pe fundație din piatră, adusă de la o carieră aflată în apropiere. Pereții de lemn au fost înveliți în șindrilă.
„Astfel, casele noastre de lemn au rămas călduroase, într-un ținut cu vreme aprigă iarna, și s-au păstrat bine peste ani“, adaugă Dumitru.
În satele înconjurate de păduri seculare, lemnele au fost îndestulătoare pentru a găsi cele mai bune materiale pentru construirea caselor și a anexelor lor, spune vârstnicul.
Totuși, în ultimii ani, unii dintre nou-veniții în Bătrâna, oameni care și-au achiziționat case vechi pentru a le amenaja ca locuinţe de vacanță, au renunțat la materialele tradiționale, pentru unele moderne: zidărie din BCA, tâmplărie din PVC și acoperișuri metalice.
„Meșterii care au construit vechile case au plecat de mult dintre noi. Dar moștenirea lor s-a păstrat. Din păcate, multe sunt nelocuite și multe au dispărut cu timpul“, mai spune Dumitru.
Casele de patrimoniu din Runcu Mare
Lemnul a fost dintotdeauna materia primă care a ținut în viață Runcu Mare, din comuna Lelese, unul dintre puținele sate ale pădurenilor înființate într-o vale adâncă, și nu pe coamele însorite ale dealurilor, la fel ca majoritatea localităților din Munții Poiana Ruscă.
Runcu Mare se înfățișează călătorilor la capătul unui drum de 40 de kilometri care pornește din Hunedoara și traversează văile strâmte ale Cernei, Govăjdiei şi Runcului.
De la capătul satului, drumul forestier își începe urcușul spre Vadu Dobrii, un alt sat pitoresc, aflat la peste 1.000 de metri altitudine, lângă vârful Muncelu, tocmai la 1.140 de metri.
De-a lungul timpului, ocupațiile principale ale oamenilor de pe Valea Runcului au fost legate de pădure. Au muncit la exploatările forestiere, au prelucrat lemnul ori s-au ocupat cu „bocșeritul“, fabricarea cărbunilor, necesari topitoriilor și uzinelor de fier. Pământurile mai puțin fertile și suprafața redusă de pășuni au descurajat creșterea animalelor și agricultura.
Majoritatea caselor din Runcu Mare sunt din lemn, lucrat cu migală, spun localnicii. Opt dintre ele au fost incluse recent într-un proiect de restaurare și punere în valoare, pentru care autoritățile din comuna Lelese au obținut fonduri prin Programul Național de Redresare și Reziliență.
„Aceste case au fost construite în primii ani ai secolului XX și și-au păstrat autenticitatea. În urmă cu un secol, când localnicii le-au ridicat, construirea unei case putea dura și cinci ani, pentru că lemnul era cioplit manual și nu erau materialele și uneltele moderne de construcție, ca gaterul. Unele case au fost locuite de bunicii actualilor proprietari, care nu le-au adus modificări de-a lungul timpului“, spunea Ciprian Achim, primarul comunei Lelese.
Printre casele de patrimoniu se află și o moară veche, părăsită de mai mulți ani, la intrarea în satul din munți.
Satul de marmură
La fel ca în Runcu Mare, și opt dintre casele satului Alun (video), parte a comunei Bunila, au fost alese pentru a fi restaurate prin programul destinat gospodăriilor tradiționale din România.
Locuințele din satul de marmură, așa cum mai este numit Alun, au fost clădite după Al Doilea Război Mondial, și pe lângă lemn și piatră, localnicii au folosit în construcția lor un material specific așezării: marmura.
Satul Alun este unic în lume prin biserica, drumul şi cele câteva zeci de gospodării, în componența cărora marmura adusă de la cariera din vecinătatea așezării a fost folosită din abundenţă.
Marmura de Alun a fost exploatată începând din secolul al XIX-lea, iar localnicii au profitat din plin de carieră. Cu timpul, au început să îşi ridice casele şi grajdurile folosind cât mai multă marmură locală.
„A fost unul dintre cele mai bogate sate din Ținutul Pădurenilor, iar casele sale solide, unele pe două niveluri, s-au păstrat bine datorită calității materialelor folosite. Marmura a fost la loc de cinste, dar și lemnul a fost aproape nelipsit în construcții“, spune Petru, un localnic din Alun.
În anii ’30, în Alun a fost clădită biserica de marmură, a doua din sat după cea veche de peste trei secole, ridicată din lemn. Ambele sunt monumente istorice, bine conservate, şi impresionează prin unicitatea lor.
Apoi, în anii ’60, materialele din cariera de la Alun au fost folosite nu numai în fundațiile și zidurile caselor, dar și la construirea drumului de la intrarea în sat, care coboară spre satul Govâjdia, aflat la 10 kilometri.
Din aceeași carieră, spun localnicii, au fost extrase blocuri de piatră folosite la construirea Casei Poporului (Palatul Parlamentului) şi tot din Alun îşi au originea coloanele de marmură ce împodobeau vila familiei Ceauşescu din cartierul bucureștean Primăverii.
Satul de marmură s-a depopulat în ultimele decenii, iar în prezent, mai puțin de zece oameni mai locuiesc aici. Alun a devenit însă o atracție turistică pentru oaspeții Ținutului Pădurenilor.
Locurile unde odată strămoșii și-au avut casa
Cele aproape 40 de sate și cătune din Ținutul Pădurenilor ocupă mai multe culmi și câteva lunci izolate din Munții Poiana Ruscă, între văile Mureșului și Cernei din județul Hunedoara.
Regiunea vegheată din depărtare de crestele inconfundabile ale Retezatului, ce se înalță deasupra câmpiei Hațegului, a fost locuită din cele mai vechi timpuri și a păstrat rămășițele unor așezări antice și ale celor mai vechi mine de fier din România.
În secolul al II-lea, ținutul „rustic“ – toponimul care dă numele masivului Poiana Ruscă, aflat atunci în apropiere de Colonia Sarmizegetusa – a devenit unul dintre districtele miniere importante ale Daciei Romane.
Aici au continuat să trăiască populații băștinașe ale Daciei, ocupate cu creșterea animalelor și cu exploatarea unor resurse naturale ca fierul și marmura, necesare centrului urban din Câmpia Hațegului.
Cele mai multe dintre satele pădurenilor sunt atestate însă în Evul Mediu, ca posesiuni ale Huniazilor.
În secolele următoare, așezările au continuat să rămână legate de Hunedoara. Orașul era numit „târgul fierului“ și era locul unde pădurenii coborau pe potecile de munte, pentru a vinde fierul produs în topitoriile locale din văile ținutului.
„O cultură populară arhaică, extrem de originală“
De la poalele Castelului Corvinilor, vechea reședință a puternicei familii transilvane, urcau drumurile anevoioase spre satele din munți, cele mai îndepărtate dintre localități fiind la 50-60 de kilometri de Hunedoara, sub Vârful Rusca (1.359 de metri).
„Din acest punct central, coboară radial cele cinci culmi ale Pădurenilor, despărţite de văi adânci, înspre Valea Mureşului, a Cernei şi a Streiului. Aceste culmi, cu suprafeţele lor netede, formează miezul regiunii Pădurenilor, înconjurată de centura de păduri, dându-i caracterul de regiune înaltă, izolată de toate părţile şi prin meterezele pantelor piezişe. Numai ţinând seama de aceste date geofizice vom înţelege cum s-a putut păstra o cultură populară arhaică, extrem de originală şi diferenţiată de cea a regiunilor înconjurătoare“, arăta etnologul Romulus Vuia în 1962.
Omul de știință a cercetat atent așezările pădurenilor și a remarcat traiul izolat și bogat în rămășițe ale unor civilizații străvechi și primitive, dar și înfățișarea aparte a satelor și a gospodăriilor.
Pentru că văile înguste, adânci și umede, mărginite de versanți abrupți, nu permiteau dezvoltarea satelor, localnicii le-au înființat pe pantele însorite ale dealurilor, chiar și cu riscul de a fi mai departe de ape. Satele pădurenilor au fost dintotdeauna mici, de maximum 500 de locuitori.
Cele mai multe au început să se depopuleze mai ales după Al Doilea Război Mondial, odată cu migrația localnicilor spre Hunedoara, oraș aflat în plină expansiune în primele decenii de comunism, odată cu dezvoltarea siderurgiei.
Se încarcă comentariile...
