Cum au apărut satele locuite de „urmașii dacilor”. Cătunul din munți unde se ascundeau haiducii VIDEO
0Munții Hunedoarei sunt împânziți de așezări arhaice, despre care unii autori au arătat că ar fi fost locuite încă din vremea dacilor și romanilor. Poveștile lor au început, însă mai târziu, și au stârnit controverse.
Locuitorii mai multor așezări din Munții Apuseni, Șureanu și Munții Poiana Ruscă din Hunedoara au fost considerați adesea „urmașii dacilor”.
Acest fapt este datorat tradițiilor arhaice păstrate în aceste comunități izolate, dar și numeroaselor vestigii arheologice antice descoperite pe teritoriul lor.
Unii oameni de știință au conturat continuitatea locuirii ținuturilor de munte de-a lungul secolelor, în schimb alți istorici au respins-o. Astfel de locuri, presărate de rămășițe ale unor așezări dacice se află în Munții Șureanu (video).
„Ar fi greu de crezut că pe Platforma Luncanilor (n.r. din Munții Șureanu) activitatea economică și viața socială au încetat odată cu înfrângerea dacilor. Se poate presupune o întrerupere temporară a activități, o reducere a populației în perioada războaielor și până la reluarea vieții pașnice în Dacia Romană. În tot decursul istoriei, viața s-a continuat aici, cu o mai redusă sau mai puternică amplitudine”, arăta etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat timp de mai mulți ani așezările din ținutul cetăților dacice.
Câteva sate de munte din Hunedoara, despre care unii autori au arătat că aici au trăit „urmașii dacilor”, au fost întemeiate mult mai târziu, în condiții cu totul neobișnuite pentru zilele noastre.
Aurul, invaziile turcești și căutarea unor ascunzători de nepătruns au dus la întemeierea unor sate pitorești din Hunedoara, în locuri extrem de izolate și greu accesibile.
Satul Meria din Hunedoara, înființat de haiduci
Ascuns în munții Poiana Ruscă, satul Meria din Hunedoara ar fi fost, la originile sale medievale, o așezare a haiducilor care prădau locurile aflate peste munți, în Țara Hațegului.
În trecut, satul Meria din Hunedoara (video) era considerat unic în Ardeal, atât prin originea lui, cât și prin graiul aparte și felul de a fi mai sălbatic al localnicilor, rar vizitați din cauza lipsei drumurilor.
„Tradiția spune că în vechime era un sat format mai mult din colibe de fugari, lotri (N.R.: hoț de codru) și hoți și chiar țigani retrași la scuteală în acest ascunziș, de unde se scoboreau prin Țara Hațegului și prin Banat ca să fure și să prădeze și apoi, încărcați de câștigul acestei urâte meserii, se întorceau iar la odihnă și trai fără de griji și fără de frica de a fi urmăriți de panduri, care nu știau drumul prin codrii pustii ce vor fi fost atunci sau se temeau de măciuca ce ușor le-o puteau îndoi pe spinare acești hoțomani îndrăzneți”, relata preotul Jacob Radu, în „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului” (1909).
La începutul secolului trecut, amintirea haiducilor din Meria le era încă vie localnicilor, astfel că preotul greco-catolic, care a vizitat așezarea, a putut afla cum s-a sfârșit povestea fugarilor din munți, care își găsiseră refugiul în ținutul de la poalele Vârfului Lotrului (1.266 metri).
„Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, relata preotul Jacob Radu.
Vreo 20 de familii mai locuiesc în satul Meria din Hunedoara, aflat deasupra luncii și a Cheilor Cernei, la circa 50 de kilometri de Hunedoara. Bătrânii satului au auzit de povestea haiducilor din Meria, însă unii săteni spun că ar fi vrut să o uite.
Satul Câmpu lui Neag, paradisul momârlanilor
Satul Câmpul lui Neag din Hunedoara se află la capătul vestic al Văii Jiului, aproape de izvoarele Jiului de vest. Este unul dintre locurile cele mai arhaice din Ținutul Momârlanilor, deși la începutul anilor ’80, autoritățile de sub regimul Ceaușescu au demolat cu forța o mare parte a satului.
Atunci, peste 50 de case tradiționale și biserica veche a satului au fost dărâmate, pentru a face loc unei cariere de cărbune, exploatată din 1987, până în anii 2000.
Înainte de a deveni, pentru vreo două decenii, un ținut al cărbunelui, satul era unul tipic al momârlanilor – oameni ai muntelui, ocupați cu creșterea animalelor și cărora pădurile, pajiștile și numeroasele ape izvorâte din munți le ofereau aproape tot ce își puteau dori pentru a-și trăi liniștit viața.
Satul Câmpul lui Neag din Hunedoara (video) a fost înființat în secolul al XV-lea de românii din Țara Românească, ce au trecut munții fugind din calea turcilor. A fost una dintre primele comunități din ținutul sălbatic al Văii Jiului. Oamenii și-au găsit refugiul în valea adâncă înconjurată de Munții Retezat și Vâlcan.
„Câmpul lui Neag este extrema comună, spre sud, a comitatului Hunedoarei. Locuințele, toate de brad, scumpe, cu coperișele țuguiate, sunt așezate pe un câmp frumos, pe malul stâng al Jiului românesc. Iar împrejur, satul, așezat în regiunea brazilor, la peste 1.000 de metri înălțime, e înconjurat cu munți mari, acoperiți pe coaste cu păduri de fag și de brad și spre vârf stâncoși și pleșuvi, cu gropile și văgăunile pline de veșnică zăpadă”, îl descria Jacob Radu, în volumul „Istoria vicariatului greco catolic din Hațeg” (1913).
În secolul al XVIII-lea, turcii au reușit să ajungă în ținutul ferit al Văii Jiului și au trecut satul prin foc, însă localnicii s-au putut refugia din calea lor în vastele păduri seculare care îl înconjurau.
În vremuri de pace, creșterea animalelor era principala îndeletnicire a localnicilor. Unii cultivau cartofi, porumb și fasole, însă bruma târzie a primăverii și cea timpurie de toamnă la afectau adesea recolta.
„Așadar mijlocul de trai al oamenilor este pădurăritul și economia de vite, scăzută însă în mod însemnat de când cu legile silvanalii aspre, care au în vedere mai mult pasiunea de vânat a domnilor decât traiul bieților români. Unii au pășune și fânaț în România, unde le este permis să pășuneze locurile care la regularea graniței au rămas dincolo de graniță”, adăuga preotul greco-catolic, în 1913.
Abia târziu, localnicii au învățat să profite de bogatele resurse de cărbune care se găseau la tot pasul, în văile celor două Jiuri.
„Pe teritoriul acestei comune s-au aflat cărbuni de piatră de calitate bună, dar încă nu se exploatează. Le va veni însă și acestora vremea, și atunci prin copleșirea adunăturilor de tot neamul se va șterge și firea românească și munteană a acestui cuib de români”, arăta preotul Jacob Radu.
Satul Săcărâmb din Hunedoara, ținutul aurului
La începutul secolului al XIX-lea, zăcămintele bogate de aur, fier și cărbune au făcut ca ținuturi neprielnice agriculturii din munții Metaliferi și Poiana Ruscă și din Valea Jiului să devină tot mai aglomerate, cu familii venite din mai multe colțuri ale Europei.
În locuri greu accesibile și sălbatice au apărut așezări cosmopolite, cu o industrie dezvoltată pentru secolele trecute. Astfel a luat naștere satul Săcărâmb din Hunedoara (video), ascuns pe crestele anevoioase ale Metaliferilor, considerat în trecut un „El Dorado” al Europei, un tărâm al făgăduinței pentru căutătorii de aur și metale prețioase.
În minele din satul Săcărâmb din Hunedoara munceau români, maghiari, slovaci şi italieni, iar până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, peste 40 de tone de aur au fost extrase din adâncuri.
Povestea locului a început la mijlocul secolului al XVIII-lea, odată cu descoperirea întâmplătoare a unui bulgăre de aur și telur.
Potrivit legendei, Ion Armindeanu, un sătean din Nojag (satul de la poalele Săcărâmbului), care îşi mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui şi a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înţepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în faţa unui moşier care avea o mică exploatare minieră în acele ţinuturi.
Bolovanul ciudat s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului preţios s-a răspândit cu repeziciune şi a atras aici familii din toate colţurile Europei. În unele variante ale povestirii, ciobanul sărac își păștea oile și a observat flăcări ieșind din pământ, în locul unde a fost găsit bulgărele de aur și telur, în altele ar fi găsit minereul într-o veche galerie, abandonată.
„Când a fost mai întâi descoperită această mină, munţii dimprejur erau acoperiţi cu păduri, dar lemnul de lucru necesar exploatării, îndeosebi cel pentru consolidarea cu lemn a minei înseşi, a golit locurile vecine de copaci înalţi, aşa că lemnul acum se aduce de departe, transportându-se cu pluta pe Mureş, la picioarele munţilor. Deva însăşi poate fi văzută din locul acesta şi nimic nu poate fi ceva mai frumos decât perspectiva mândră oferită aici asupra văii în care se află”, arăta Edward Daniel Clarke (1769-1822) a fost un cunoscut colecţionar de antichităţi şi mineralog englez care a vizitat Săcărâmbul în 1802.
Despre povestea descoperirii zăcământului de aur, Edward Daniel Clarke arăta că merită o atenţie deosebită.
„Ea aduce o mărturie însemnată cu privire la părerea universală răspândită printre mineri că flăcările care se văd uneori jucând la suprafaţa pământului denotă prezenţa unor vine metalice în fisurile din pământ”, scria omul de știință.
Și alte localități din Apuseni își au originea în goana după aur și argint a oamenilor, iar unele, ca Roșia Montană sau Musariu (video), au păstrat ruinele unor mine antice clădite în vremea romanilor și a coloniilor de mineri întemeiate de aceștia.
Se încarcă comentariile...
