Cele mai bizare credinţe ale strămoşilor noştri. Explicaţiile ritualurilor sălbatice prin care geţii îşi venerau divinităţile

Culturi sângeroase pentru mulţumirea zeilor şi ritualuri neobişnuite: o serie de mărturii istorice, unele vechi de aproape două milenii şi jumătate, dar şi dovezile arheologice, au oferit detalii despre credinţele celor care au locuit în Antichitate pe actualul teritoriu al ţării.

Scrierile istoricilor antici şi bizantini şi dovezile arheologice din vremea geto-dacilor oferă amănunte despre viaţa spirituală şi credinţele acestora. Cel mai important personaj al vieţii spirituale a strămoşilor noştri a fost Zamolxis. Mai mulţi autori antici l-au menţionat în operele lor. Cea mai renumită descriere i-a aparţiunut istoricului elen Herodot, care amintea de sacrificiile sângeroase închinate acestuia şi de originea sa controversată. Herodot afirma că geţii se credeau nemuritori, iar cei care mureau „se duceau” la Zamolxis, divinitatea lor.

Zamolxis, îmbunat cu sacrificii umane
Istoricul antic care a trăit în urmă cu două milenii şi jumătate oferea primele detalii despre modul în care geţii îşi „trimiteau solii” lui Zamolxis. „Câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României" (Editura RPR, 1964). Ion Horaţiu Crişan, unul dintre cei mai renumiţi arheologi ai României, a dedicat mai multe lucrări spiritualităţii şi civilizaţiei popoarelor care au locuit în Antichitate pe actualul teritoriu al ţării. Acesta afirma că Zamolxis nu era, totuşi, divinitatea supremă a dacilor, ci un preot sau profet, care a sfârşit a fi zeificat.

Zeul suprem, apărat în faţa furtunii
Acelaşi Herodot amintea pentru prima dată în istorie şi despre obiceiul ciudat al tracilor (geţilor) de a se război cu norii de furtună, pentru zeul lor suprem, identificat de unii cercetători ca fiind Gebelizis sau Nebeleizis.

„Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, informa Herodot. De-a lungul timpului, afirmaţia autorului antic a primit numeroase interpretări. „Cu privire la Nebeleizis-Gebeleizis, M. Eliade este de părere că reprezintă vechiul zeu celest al geto-dacilor, patronul aristocraţiei militare. Documentele arheologice dovedesc existenţa la geto-daci a unei divinităţi supreme masculine cu atribuţii atât uraniene cât şi chtoniene. El este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului. O asemenea divinitate putea fi bănuită şi pe baza textului lui Herodot, considerat de către mulţi cercetători ca singurul text autentic cu privire la religia strămoşilor noştri, toate cele ulterioare nefiind decât interpretarea acestuia. Nu ştim însă cu destulă siguranţă ce nume îi dădeau geto-dacii şi de aceea l-am numit Marele Zeu. Se pare că într-o vreme s-a numit Nebeleizis iar mai apoi Zalmoxis. Adorarea lui de către geto-daci s-a făcut pe durata întregii lor istorii”, informa Ion Horaţiu Crişan, în volumul Civilizaţia geto-dacilor (Editura Dacica, 2008).

Zeul războiului, mulţumit cu un „cult sălbatic”
Mărturii ale autorilor antici şi dovezi arheologice interpretate de istorici renumiţi oferă detalii despre credinţele strămoşilor noştri şi ritualurile ciudate dedicate divinităţilor războiului. Una dintre acestea era Marte (Ares), cel pe care, potrivit autorului antic Iordanes, „goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec, căci victimele lui au fost prizonierii ucişi, socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc”. Geţii îşi otrăveau săgeţile cu venin de viperă amestecat cu sânge de om, în credinţa că le vor face fatale, iar înainte de a pleca la război practicau un ceremonial magico-religios ciudat în care venerau fiarele pădurii, afirma istoricul Mircea Eliade. Lupul era privit ca animal sacru, iar ritulaurile închinate acestuia le dădeau curaj tinerilor. „Sunt deci de reţinut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului, şi se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Vă recomandăm şi:

Anecdote din Antichitate despre daci: au tăiat pădurea pentru a-i speria pe romani, fumau cânepă, iar un preot s-a prefăcut mort pentru a nu fi ucis

O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.

Secretele calendarului dacic. Ce legături existau între templele din Sarmizegetusa Regia şi felul în care strămoşii noştri calculau trecerea timpului

Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.

Cum luptau geţii şi sciţii: „Înmuiau săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om, iar amestecul blestemat nu are leac“

Săgeţile cu vârfuri înmuiate în venin ale geţilor şi sciţilor aduceau moartea instantanee, iar strămoşii noştri erau războinici de temut, chiar şi în faţa armatelor numeroase care au invadat ţinuturile Daciei. O serie de relatări ale autorilor antici arată cum luptau şi se apărau locuitorii antici de pe actualul teritoriu al României.