Viaţa ca o pradă:"Mai bine mor decât să ajung în stradă.Mi-e frică să nu fiu violată"

Carmen Zorilă locuieşte într-un centru temporar pentru oamenii străzii şi nu a pronunţat niciodată cuvântul „acasă". Greutăţile vieţii au învăţat-o să se descurce singură şi să-şi găsească un loc de muncă.

Un învăţător de 40 de ani din Galaţi trăieşte pe străzi, din gunoaie şi fier vechi

Fiecare om al străzii are o poveste de viaţă care ar putea umple un roman întreg. În ediţia de astăzi, vă prezentăm povestea lui Carmen Zorilă, în vârstă de 26 de ani, internată la Centrul temporar de urgenţă pentru persoane adulte fără adăpost din Galaţi.

Un destin crud

Până la vârsta de 25 de ani, Carmen nu a cunoscut dragostea părintească şi căldura unui cămin. Valurile vieţii au învăţat-o că trebuie să se descurce singură. „Am trăit toată viaţa prin centre de plasament. Nu ştiu ce înseamnă cuvântul «acasă». A fost şi bine şi rău. La căminul din Tecuci mai luam bătaie. Copiii mai mari din centru ne puneau să cerşim, să mâncăm din gunoaie. Sunt amintiri urâte", povesteşte Carmen.

În urmă cu doi ani a ajuns la Centrul de urgenţă pentru persoane adulte fără adăpost. Aici a avut norocul să o cunoască pe asistentul social Amelia Vulpe, cea care a ajutat-o să aibă mai multă încredere în ea. Cu puţin ajutor, şi-a găsit un loc de muncă de care este foarte mândră.

„Nu-mi place să aştept mila cuiva sau să cerşesc. Dumnezeu m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă la o asociaţie de locatari din Galaţi. Mătur scările, le spăl. Nu mi-e ruşine de ceea ce fac. Câştig un ban cinstit. Nu stau pe stradă să cerşesc", ne spune interlocutoarea noastră.

În timpul liber este voluntar la Adăpostul pentru oamenii străzii, acolo unde locuieşte de ceva vreme. „Îmi place să ajut la curăţenie, să mătur, să-i ajut pe bătrânii bolnavi care ajung aici. Îi tund şi le fac despăducherea. Am învăţat să tund la un centru de plasament", ne mărturiseşte tânăra.

Şi-a cunoscut părinţii la vârsta de 25 de ani. De atunci, în fiecare lună, îi vizitează pentru le duce câte ceva de mâncare.

„Am fost internată în spital câteva zile. Acolo am întâlnit o femeie, care mi-a spus că e mătuşa mea. Aşa am aflat cine sunt părinţii mei. Ei locuiesc într-un sat din Ghidigeni. Sunt foarte săraci. Nu au ce pune pe masă. Mănâncă mămăligă. Eu când mă duc la ţară, le mai duc mâncare, haine. De Crăciun le-am făcut o masă îmbelşugată", povesteşte cu lacrimi în ochi Carmen.

"Nu vreau să ajung în stradă"

Cea mai mare dorinţă a sa este să poată locui cât mai mult la adăpostul pentru oamenii străzii. „Mai bine mor decât să ajung în stradă. Mi-e frică să nu fiu violată. Aici vreau să rămân până la adânci bătrâneţi, dar nu se poate. Aici trebuie să vină oameni vârstnici, bolnavi", a încheiat tânăra.