Cum a fost făcută pulbere cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România, ridicată de Anghel Saligny
0Născută în 1912, cu contribuţia decisivă a marilor români Anghel Saligny, Grigore Antipa şi Ion Lahovary, întreprinderea Pescogal SA din Galaţi a fost considerată, până acum douăzeci de ani, cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România şi una dintre cele mai mari din Europa. Fabrica de stat a fost dusă la faliment de actualul deputat PSD Florin Pâslaru.
Când spui Galaţi, spui peşte. Dar spui degeaba. În ultimele două decenii, pescuitul şi piscicultura aproape că au dispărut de la Galaţi, după ce mai toate fermele de creştere a peştelui, dar şi capacităţile de procesare, s-au făcut una cu pământul.
Cifrele sunt relevante: dacă în 1991 în judeţul Galaţi se produceau în ferme peste 3.700 de tone de peşte anual (ceea ce, coroborat cu pescuitul comercial, acoperea consumul judeţului şi asigura un excedent de circa 2.000 de tone de peşte proaspăt), anul trecut producţia raportată de exploataţiile piscicole din judeţ a fost de nici 300 de tone, scăzând, aşadar, de circa 12 ori.
Practic, gălăţenii au ajuns acum să mănânce doar în proporţie de 15% peşte din producţia locală (raportând datele la consumul mediu raportat de INS, adică 4,1 kilograme pe locuitor anual), restul fiind adus din import, în special din Ungaria, Rusia, Norvegia, Grecia şi Italia.
„Tonul” acestui adevărat dezastru a fost dat, fără îndoială, de falimentul Pescogal SA, societate care a lăsat pe drumuri aproape 1.000 de oameni şi a pus capăt unei tradiţii seculare în prelucrarea peştelui la Galaţi.
De la pescarul Petru Rareş la „fabrica lui Dej”
Unele dintre cele mai vechi mărturii scrise despre belşugul de peşte din bălţile Galaţiului vin tocmai din vremea domnitorului Petru Rareş care, în tinereţe, şi-a petrecut o bună perioadă alături de pescarii de la Brateş.
Pe atunci, lacul din apropierea municipiului avea aproape 30.000 de hectare (acum, prin desecări, a ajuns la mai puţin de 3.000 ha) şi era un adevărat paradis. Aici se revărsau periodic apele Dunării şi cele ale Prutului, iar în vasta luncă acoperită de ape şi stuf, presărată din loc în loc cu grinduri, îşi câştigau existenţa mii de oameni, mai ales pescari, dar şi negustori, crescători de porci, vaci şi oi, precum şi meşteri în împletituri din nuiele sau în acoperirea cu stuf a caselor.
Ulterior, pe la 1800, în oraş au apărut şi au prosperat (vezi lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, publicată de istoricul Tudose Tatu în anul 2008) zeci de ateliere de prelucrare a peştelui (prin sărare, afumare sau uscare), marfa fiind vândută în mai toată Moldova şi Muntenia, dar şi mai către vest, în imperiul austro-ungar.
Piaţa Pescăriilor Statului la 1911. FOTO colecţia BVAU
Iunie 1912 a fost însă momentul când piscicultura a luat faţă industrială la Galaţi. În acel an, prin strădania ministrului Ion Lahovari, s-au pus bazele Pescăriilor Statului, instituţie care avea să fie, câteva decenii, crucială pentru întreaga piaţă a peştelui din estul Europei (mai ales în privinţa cărnii de sturion şi a preţioaselor icre negre şi roşii).
Clădirile în care a funcţionat această adevărată bursă europeană a peştelui au fost proiectate şi construite de Anghel Saligny şi G. Vidraşcu (o placă de pe imobilul principal îl creditează doar pe Saligny drept autor, deşi acesta a fost, se pare, doar consultantul lui Vidraşcu), fiind date în folosinţă în anul 1915.
Dovadă că a fost realizată de Saligny încă mai există FOTO C.Crangan
Complexul era compus dintr-un port pescăresc, o imensă hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui, spaţii foarte mari pentru angrosişti şi comisionari, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane de cale ferată, spaţii pentru sărare şi afumare. Exista chiar şi o fabrică de gheaţă artificială ce producea zilnic 500 kilograme.
Aşa arăta „Pescăriile Statului” în perioada interbelică. FOTO Carte poştală în circulaţie în 1928
Foarte interesant este că primul director al Pescăriilor Statului a fost celebrul biolog Grigore Antipa. Era o vreme când contau profesioniştii, nu culoarea politică.
Naţionalizarea din 1947 a însemnat un pas important în viaţa Pescăriilor Statului, căci aici a fost realizată, în scurt timp (în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care a avut un interes aparte pentru Galaţi), cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România. Producţie de peşte de apă dulce era asigurată de crescătoriile proprii de la bălţile de la malul Prutului şi Siretului, din balta Brateşului, dar şi din pescuitul comercial din Dunăre.
Fabrica de conserve de la Galaţi în 1971. FOTO colecţia BVAU
Interesant este că fabrica de la Galaţi ajunsese în 1987 să proceseze peste 30.000 de tone de peşte oceanic anual, adus de flota Intreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea. În acelaşi an, fabrica valorifica (proaspăt sau conservat) şi 8.000 de tone de peşte de apă dulce, ceea ducea producţia totală undeva la aproape 20% din consumul de peşte din România (sursa: Ministerul Agriculturii).
Uciderea cu premeditare a unui simbol al industriei româneşti
După Revoluţie, printr-o hotărâre de guvern apărută în februarie1991, se înfiinţează SC Pescogal SA, una dintre cele doar trei întreprinderi româneşti specializate în producerea, industrializarea şi comercializarea peştelui. În 1992, Pescogal încă mai asigura 17% din necesarul de conserve de peşte din România.
Dezastrul economic avea să înceapă odată numirea ca director general (pe filieră politică) a lui Florin Pâslaru, actual deputat PSD, secretar al comisiei pentru Cultură din Camera Deputaţilor şi şef al grupului parlamentar social-democrat.
În cei cinci ani în care a condus Pescogal, Pâslaru (cunoscut şi după indicativul „Pintea”, avut în calitate de colaborator al Securităţii) a reuşit să facă totul praf şi pulbere. Potrivit unui audit încheiat în momentul declanşării insolvenţei societăţii, producţia a ajuns să fie dată pe datorie, cu plata la 4-6 luni, fără penalităţi, într-o vreme în care inflaţia depăşea 10% pe lună.
Deputatul PSD Florin Pâslaru este ”artizanul” falimentului Pescogal FOTO C.Crangan
Ba chiar s-a dat şi gratis. Cei care au auditat economic societatea au descoperit că de-a lungul celor cinci ani se făcuseră livrări gratuite de produse (conserve promoţionale, adică) în valoare de aproape 1,5 milioane de dolari. Deşi au existat suspiciuni că a fost vorba, de fapt, de o deturnare de fonduri, iar organele de urmărire penală au fost sesizate, ancheta s-a îngropat în scurt timp, probabil ca urmare a unor presiuni politice.
Grave nereguli au fost sesizate şi la achiziţia materiilor prime. Bunăoară, în 1995, Pescogal cumpăra 3.000 de tone de macrou, import Norvegia, cu 900 de dolari pe tonă, aproape dublu faţă de preţul mediu angro de atunci din piaţa mondială. Şi în acest caz s-a făcut o sesizare penală, dar tot fără rezultat.
Florin Pâslaru părăseşte conducerea fabricii în 1997, însă totul era deja distrus. Firma mai avea doar 100 din cei aproape 1.000 de angajaţi, renunţase la toate concesiunile de luciu de apă (lacul Brateş este şi acum abandonat, de altfel), fabrica de conserve fusese închisă, iar veniturile anuale se ridicau la „uriaşa” valoare de 800 de lei.
Putea fi acolo Muzeul Pescuitului, dar s-a preferat să se facă în pădure
Ulterior, toate utilajele firmei au fost demontate şi vândute, fie la fier vechi, fie unor presupuşi investitori în prelucrarea peştelui. În 2007, Pescogal a fost lichidată şi radiată.
Ce a mai rămas din Pescogal (2002) FOTO C.Crangan
S-a vândut tot, până n-a mai rămas decât vechea clădire, ridicată la 1912, care este proprietatea statului român, este monument de arhitectură, însă este aproape o ruină, fiind afectată serios de neîntreţinere, dar şi de hoţi.
O şansă de reabilitare a imobilului ar fi existat în 2014, atunci când s-a pus problema înfiinţării la Galaţi a unui muzeu al pescuitului. Finanţarea a fost obţinută de Consiliul Judeţean însă, din cauze de neînţeles, în loc ca imobilul istoric de la malul Dunării să fie preluat de la Agenţia Domeniilor Statului, s-a preferat ca muzeul să fie ridicat în pădurea Gârboavele (la 15 kilometri de fluviu) într-un loc unde nu există nici măcar un izvor, cale de 5-6 kilometri.
Se încarcă comentariile...
