Cum îi spiona Securitatea pe turiştii străini care veneau în România: ghizi transformaţi în colaboratori, microfoane şi în hoteluri, şi pe plajă
0
Orice turist care trecea graniţele în România comunistă era un potenţial spion. Teama că strănii pot aduce în România arme, produse de contrabandă sau că pot face spionaj economic a determinat Securitatea să ia măsuri fără precedent. Toate locurile de cazare şi locurile unde aceştia se distrau erau împânzite de microfoane şi mijloace de filaj, iar pe urmele lor erau întotdeauna colaboratori ai Securităţii.
După cel mai sângeros eveniment al anilor `70, când în timpul Jocurilor Olimpice din 1972 de la München organizaţia palestiniană teroristă Septembrie Negru a luat ostatici 11 sportivi istaelieni, România a luat decizia intensificării controalelor la graniţă şi urmărirea turiştilor străini pe întreaga perioadă cât aceştia urmau să stea în ţara noastră. Măsurile nu au fost în zadar în toate cazurile, Securitatea reuşind să contracareze mai multe atentate teroriste.
România deţinea din 1968 un serviciu de triere, unde erau concentrate datele cetăţenilor străini ce se aflau în România, indiferent de calitatea acestora: diplomaţi, turişti, studenţi, tehnicieni. Ofiţerii din cadrul acestui serviciu trebuia să selecteze cazurile care trebuia puse în supraveghere. În mod similar, compartimente de triere au fost înfiinţate şi la nivel teritorial, în fiecare inspectorat judeţean, scrie Liviu Pleşa în „Contraspionajul în prima parte a regimului Ceauşescu (anii `60-`70)“, material amplu care a fost publicat în Caietele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), revistă semestrială editată de CNSAS.
Numai că s-a ajuns la o situaţie aberantă. Nu doar străinii suspecţi erau urmăriţi, ci cu toţii, de-a valma. „Toţi românii care se întâlneau cu străini trebuia să anunţe la Miliţie. Nu doar ghizii. Şi orice om la care veneau acasă rude în străinătate trebuia să spună la Miliţie“, dezvăluie un angajat CNSAS. În general, Securitatea căuta spioni care veneau pe filiera capitalistă: „De exemplu, dacă România voia să cumpere autobuze, era posibil ca un reprezentant al unei firme din străinătate să vină în România şi să dea mită pentru a alege produsul lor“. Apoi, cetăţenii sovietici puteau intra în România pentru a vedea unde sunt dispuse trupele. Apoi, se urmărea ca românii să nu fie atraşi pe filiera drogurilor, substanţe necunoscute atunci românilor.
Note sentimentale
Litoralul, care devenise destinaţia favorită a nemţilor, polonezilor, israelienilor, ajunsese să se transforme într-o adevărată centrală de spionaj, unde pentru fiecare turist se cheltuiau sume mari de bani pentru serviciile de spionaj, rezultatele fiind, de cele mai multe ori, nefolositoare pentru Securitate. În marea majoritate a cazurilor, colaboratorii Securităţii scriau de relaţiile sentimentale ale străinilor, de ce-au mâncat la prânz, cu cine s-au plimbat şi cât au cheltuit.
Pe lângă serviciile de contraspionaj american, englez, israelian, turc, grec, francez, italian, dar şi contraspionaj pentru unele ţări din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, exista un serviciu care se ocupa doar de contraspionajul în rândul turiştilor şi unităţilor Oficiului Naţional de Turism (ONT) Carpaţi, în Agenţia Publiturism, în Automobil Clubul Român, în Întreprinderea de agrement şi prestaţii turistice şi în Întreprinderea turistică de transporturi auto.
Un alt serviciu asigura tehnica-operativă necesară desfăşurării acţiunilor de contraspionaj şi deservea contrainformativ marile hoteluri şi restaurante din Bucureşti: „Intercontinental“, „Athénée Palace“, „Ambasador“, „Lido“, „Dorobanţi“, „Continental“ şi „Minerva“, dar şi Hanul lui Manuc. Pentru a face faţă numărului de turişti din ce în ce mai mulţi care vizitau România, în unele staţiuni de pe Valea Prahovei au fost introduşi foşti ofiţeri de Securitate aflaţi în rezervă, din rândul celor cunoscători de limbi străine.
La începutul anilor `70, mesajele transmise către unitatea centrală se făceau cu întârziere. Abia după venirea din concediu securiştii în rezervă puteau da note informative şi, prin urmare, nici nu mai erau folositoare. Ulterior, fiecare inspectorat de Miliţie a indicat mai multe căsuţe poştale sau adrese conspirative unde informatorii care se aflau în vizită în judeţul lor urmau să trimită imediat notele de interes, aflăm din Caietele CNSAS.
Hotelurile, fir roşu cu Miliţia
În marile staţiuni turistice, în hoteluri se înfiinţaseră birouri de tehnică operativă, unde ofiţerii de la contraspionaj puteau verifica datele. Spre exemplu, cele două birouri de tehnică operativă din Băile Herculane se aflau la complexul „Hercules“ şi la hotelul „Cerna“, în fiecare unitate de cazare fiind introduse instalaţii în câte patru camere. Toate aceste instalaţii erau conectate la o centrală a Miliţiei din Băile Herculane.
Apoi, s-a decis să de instaleze aparatura de ascultare în timpul construirii hotelurilor şi pensiunilor, pentru o deplină conspirativitate. Într-un raport al Securităţii din Ialomiţa din anul 1970, referitor la introducerea mijloacelor de ascultare în viitorul complex balnear Amara, se preciza: „Ne propunem ca imediat ce lucrările de construcţii vor fi terminate, să procedăm, cu ajutorul Direcţiei a VIII-a, la efectuarea lucrărilor de instalaţie a tehnicii operative într-un număr de 20 de camere“, din cele 500 de camere câte urma să aibă complexul.
La fel s-a procedat şi în Poiana Braşov. Direcţia a VIII-a solicita ca, „pentru asigurarea unei mai bune conspirativităţi“, mijloacele de tehnică operativă să fie instalate concomitent cu lucrările desfăşurate de O.N.T. şi de Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, „în perioada de semifinisare şi finisare, perioadă care ne oferă deplină conspirativitate“.
Aşa se face că în 1970 erau deja instalate mijloace de ascultare a convorbirilor în toate hotelurile importante din majoritatea judeţelor ţării, fiind vizate cele frecventate de turişti. Spre exemplu, la Hotelul „Argeşul“ din Piteşti erau nouă microfoane, la „Timişoara“, „Banatul“ şi „Carpaţi“ din Timişoara - între patru şi opt microfoane, la „Ceahlăul“ din Piatra-Neamţ erau 21 microfoane şi alte trei la Complexul Agapia din judeţul Neamţ, în Sibiu - la „Bulevard“ - 15 microfoane, în Cluj la „Continental“ - 22 microfoane, „Central“, „Partizanul” şi „Siesta“, câte 28 microfoane la hotelurile „Continental“ din Iaşi şi „Dunărea“ din Galaţi, 25 la „Palas“ din Sinaia, 16 la „Dacia“ din Deva, 14 la „Transilvania“ din Târgu-Mureş. De asemenea, în unele hoteluri exista şi o cameră în care erau instalate aparate de filmare şi înregistrare video, aşa cum a fost cazul Hotelului „Traian“ din Brăila.
Pentru reuşita filajului, Securitatea a montat emiţătoare portabile şi în umbrelele şi şezlongurile de pe plajă, în maşina celui urmărit, în mesele de la restaurant. Litoralul devenise centrul atenţiei serviciului de contraspionaj. Cum în 1968 staţiunile româneşti de la Marea Neagră au fost vizitate de aproape 300.000 de turişti, din care peste 200.000 erau din state capitaliste, pentru supravegherea lor trebuiau dislocate forţe speciale. Miliţia din Constanţa a creat două grupe operative, una în staţiunea Mamaia, cu opt ofiţeri, şi una în Eforie Nord, cu şapte ofiţeri, ultima deservind informativ întreg sudul litoralului. Fiecare ofiţer avea repertizate mai multe complexe hoteliere.
Toţi ghizii, recrutaţi
În fiecare hotel a fost organizat un mic nucleu de Securitate, condus de un fost ofiţer experienţă. Ofiţerii erau puţini însă. La îndemână erau ghizii: oameni cu educaţie, care cunoşteau limbi străine şi care mai tot timpul se aflau în preajma turiştilor străini. Aşa se face că Vasile Patilineţ, secretarul C.C. al P.C.R. care răspundea de organele de Securitate, a cerut recrutarea lor. „Să luăm noi toate aceste forţe care le avem la O.N.T., este vorba de ghizi. Nu sunt încă recrutaţi, nu sunt încă oamenii noştri. Subliniez, peste tot, şi cu şefii de hoteluri şi cu gestionarii, cu posturile de radio-amatori, trebuie folosiţi pentru ca Securitatea să ştie până acolo chiar şi în materie de contraspionaje“.
Aşa se face că încă din anul 1969 s-a trecut la recrutarea tuturor ghizilor O.N.T., iar cei care refuzau ori se dovedeau a fi necorespunzători urmau să fie scoşi imediat din această activitate. Au urmat cameriste, portari, gestionari, ospătari, apoi ghizii din muzee sau mănăstiri. La Tulcea s-au recrutat până şi piloţii care ghidau vasele străine ce ancorau în rada porturilor din judeţ.
Ofiţerul îndrăgostit de un spion
Evident, nu toţi ofiţerii de Securitate îşi făceau treaba. Memorabilă a rămas aventura la mare a lui Victor Galeş (Galiş), şeful Serviciului care se ocupa de supravegherea contrainformativă a turiştilor veniţi în România, care în vara anului 1962 s-a îndrăgostit de o turistă suedeză suspectă de spionaj. În timpul relaţiei el s-a deconspirat ba, mai mult, a încercat s-o recruteze într-o dimineaţă după ce chefuiseră împreună. După ce a ajuns acasă, turista i-a trimis ofiţerului mai multe fotografii, fapt care a dus la scoaterea lui din rândul cadrelor MAI.
Ghidul care demonstrat că a turnat doar turişti străini
Un fost ghid ONT, care a semnat angajament de colaborare cu fosta Securitate, a câştigat în 2010 în instanţă în contradictoriu cu CNSAS, după ce a constatat calitatea sa de lucrător al Securităţii. Andrei Deak avea 23 de ani, era student la ASE la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi muncea ca ghid atunci când a semnat cu Securitatea. Ulterior a dat mai multe note informative semnând cu nume conspirativ „Andi“.
Iată ce spunea el într-o notă informativă: „Aşa cum am afirmat în luna septembrie 1980, am cunoscut-o pe J.C., venită în excursie în România cu un grup de turişti englezi, eu lucrând în calitate de ghid ONT. De atunci, de când s-au legat între noi anumite relaţii de prietenie, după întoarcerea ei în Anglia îmi scrie prin poştă în mod foarte prudent. În scrisorile sale nu abordează nici o problemă care să prezinte interes printre organele de Securitate, în afară de probleme cu caracter sentimental“. Pentru munca sa primea şi bani, fiind eliberate chitanţe în valoare de 400 de lei. Cu 100 de lei, la acea vreme, te distrai o noapte pe litoral.
El s-a apărat în instanţă pentru a i se şterge ştampila de colaborator al Securităţii şi a spus că în dosarul său nu se face referire la niciun cetăţean român, ci doar străini şi, prin urmare, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru a fi declarat colaborator al Securităţii, astfel cum prevede art. 2 pct. B din OG nr. 24/2008. Colaborator al securităţii înseamnă „persoana care a furniat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“.
„Nimeni nu a avut de suferit“
A recunoscut că la dosar există documente care atestă faptul că a colaborat cu Securitatea, însă a acceptat numai în ceea ce priveşte activitatea cetăţenilor străini şi „niciun personaj menţionat în note nu a avut de suferit de pe urma acestor informări, iar discuţiile purtate nu aduc sub nicio formă idei, note sau rapoarte care să vizeze regimul lui Ceauşescu sau să ajute în vreun fel anume organele Securităţii statului de la acea vreme în activitatea ei de poliţie politică“.
Mai mult decât atât, spune el, notele nu au vizat şi nu au dus în niciun fel la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cuiva. Din anul 1981, cei de la Securitate au decis că nu mai este util, însă au continuat să-l fileze şi nu a mai fost lăsat să plece din ţară cu excepţia unei vizite în URSS, la rudele mamei sale. În final, el a câştigat procesul cu CNSAS.
Atentate teroriste dejucate
În ciuda măsurilor fără precedent de spionare a turiştilor străini, organele de contraspionaj nu aveau mari realizări. În timpul unei şedinţe, Nicolae Ceauşescu era nemulţumit de faptul că în anul 1967 nu fusese descoperită nicio reţea de spionaj străină. În 1968, fuseseră depistaţi doar trei străini şi opt români suspecţi de spionaj.
Serviciul Român de Informaţii a emis în 2015 Calendarul contraterorism, unde enumeră cele mai mari reuşite ale României. Astfel, în anii `70, membri ai organizaţiei Septembrie Negru au încercat să introducă în ţara noastră armament plănuind atentate împotriva ambasadei Israelului de la Bucureşti. Trupele de Securitate au reuşit să contracareze acţiunile teroriştilor.
În 1986, în timpul unui control vamal cu raze X realizat asupra bagajelor de mână a trei cetăţeni libanezi, s-au descoperit sticle de băutură în care se aflau componentele a trei pistoale. Libanezii se aflau în legătură cu alţi terorişti, care urmau să execute un atac asupra unor aeronave ce circula pe ruta Bucureşti-Damasc. A fost o nouă victorie. Cu toate acestea, Securitatea nu a reuşit să afle din timp planurile teroristului care l-a asasinat în 1984 pe viceconsulul Ambasadei Iordaniei la Bucureşti, Azmi Al-Mufti. Autorul a fost un iordanian de origine palestiniană, care se afla la studii în România.
Vă mai recomandăm:
EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
