Cum îţi educi copilul conform teoriei behavioriste. Tehnici de modelare a comportamentului prin recompense şi pedepse

Una dintre cele mai influente teorii psihologice privind educaţia este cea behavioristă, care se se bazează pe teoriile unor cercetători precum John B. Watson, Ivan Pavlov şi B. F. Skinner. La baza acestei teorii stă ideea că modelarea comportamentului are loc datorită unor procese de asociere şi de consolidare prin recompense şi pedepse.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, o nouă şcoală de gândire cunoscută sub numele de behaviorism s-a dezvoltat şi a devenit, ulterior, o forţă dominantă în psihologie.

Behavioriştii credeau că psihologia trebuie să se concentreze numai pe comportamente observabile şi cuantificabile pentru a deveni o disciplină mai ştiinţifică.

Conform perspectivei behavioriste, comportamentul uman poate fi descris ca un rezultat al influenţelor mediului. Unii behaveiorişti, precum John B. Watson şi B.F. Skinner, au insistat că învăţarea are loc pur şi simplu prin procese de asociere şi întărire.

Teoriile behaveioriste ale dezvoltării copilului se concentrează asupra modului în care interacţiune cu mediul influenţează comportamentul şi se bazează pe teoriile teoreticienilor precum John B. Watson, Ivan Pavlov şi B. F. Skinner. Aceste teorii tratează doar comportamentele observabile. Dezvoltarea este considerată o reacţie la recompense, pedepse, stimuli şi întăriri.

Această teorie diferă considerabil de alte teorii ale dezvoltării copilului, deoarece nu are în vedere gândurile sau sentimentele interne. În schimb, se concentrează pur pe modul în care experienţa formează ceea ce suntem.

Două tipuri importante de învăţare care au apărut din această abordare a dezvoltării sunt condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă. Condiţionarea clasică presupune învăţarea prin asocierea unui stimul care apare în mod natural cu un stimul anterior neutru. Condiţionarea operatorului utilizează întărirea şi pedeapsa pentru a modifica comportamentele, scrie cercectătoarea Kendra Cherry pentru un portal de specialitate.

Condiţionarea clasică

Condiţionarea clasică este un tip de învăţare care a avut o influenţă majoră asupra şcolii de gândire în psihologie cunoscută sub numele de behaviorism. Descoperită de fiziologul rus Ivan Pavlov, condiţionarea clasică este un proces de învăţare care are loc prin asocieri între un stimul de mediu şi un stimul natural.

Behaviorismul se bazează pe presupunerea că:

- Învăţarea are loc prin interacţiuni cu mediul;

- Mediul modelează comportamentul.

- Este important de reţinut că condiţionarea clasică presupune plasarea unui semnal neutru înainte de un reflex care apare în mod natural. În experimentul clasic al lui Pavlov cu câinii, semnalul neutru era sunetul unui fluier, iar reflexul care apare în mod natural era salivarea ca răspuns la mâncarea pe care animalele o primeau. Prin asocierea stimulului neutru cu stimulul de mediu (prezentarea alimentelor), s-a ajuns la situaţia în care sunetul fluierului putea produce răspunsul de salivare.

Experimentul „Little” Albert

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de condiţionare clasică a fost experimentul lui John B. Watson în care un răspuns de teamă a fost condiţionat la un băiat cunoscut sub numele de „Little” Albert. Copilului nu-i era iniţial frică de un şobolan alb, dar după ce apariţia şobolanului a fost asociată în mod repetat cu sunete puternice, înfricoşătoare, copilul a ajuns să plângă atunci când vede şobolanul. Frica copilului s-a generalizat şi faţă de alte obiecte albe pufoase.

Să examinăm elementele acestui experiment clasic. Înainte de condiţionare, şobolanul alb era un stimul neutru. Stimulul necondiţionat au fost sunetele puternice, înfiorătoare, iar răspunsul necondiţionat a fost răspunsul de teamă creat de zgomot. Prin asocierea repetată a şobolanului cu stimulul necondiţionat, şobolanul alb (acum stimulat condiţionat) a ajuns să evoce răspunsul fricii (acum răspunsul condiţionat).

Acest experiment ilustrează modul în care se pot forma fobiile prin condiţionarea clasică. În multe cazuri, o singură asociere a unui stimul neutru (un câine, de exemplu) cu o experienţă înspăimântătoare (a fi muşcat de câine) poate duce la o fobie de durată (frica de câini).

În realitate, oamenii nu răspund exact ca câinii lui Pavlov. Există, însă, numeroase aplicaţii din lumea reală pentru condiţionarea clasică. De exemplu, mulţi dresori de câini folosesc tehnici clasice de condiţionare pentru a ajuta oamenii să-şi antreneze animalele de companie. Aceste tehnici sunt utile şi pentru a ajuta oamenii să facă faţă fobiilor sau problemelor de anxietate. Terapeuţii ar putea, de exemplu, să asocieze în mod repetat ceva care provoacă anxietate cu tehnici de relaxare pentru a crea o asociere.

Profesorii sunt capabili să aplice condiţionarea clasică în clasă creând un mediu pozitiv pentru a ajuta elevii să depăşească anxietatea sau frica. Asocierea unei situaţii provocatoare de anxietate, cum ar fi vorbitul în grupului, cu un mediu plăcut ajută elevul să înveţe noi asocieri. În loc să se simtă neliniştit şi încordat în aceste situaţii, copilul va învăţa să rămână relaxat şi calm.

Condiţionarea operaţională 

Condiţionarea operaţională (uneori denumită condiţionare instrumentală) este o metodă de învăţare care apare prin recompense şi pedepse pentru un anumit comportament. Prin condiţionarea operantă, se realizează o asociere între un comportament şi o consecinţă a acelui comportament.

De exemplu, când un şobolan de laborator apasă un buton albastru, primeşte o recompensă alimentară drept recompensă, dar când apasă butonul roşu primeşte un uşor şoc electric. Drept urmare, va învaţă să apese butonul albastru şi să evite butonul roşu.

Dar condiţionarea operantă nu este doar ceva ce are loc în medii experimentale în timp sunt antrenate animale de laborator, ci joacă, de asemenea, un rol puternic în învăţarea de zi cu zi. Recompensa şi pedeapsa au loc aproape în fiecare zi în mediul natural, precum şi în medii structurate, cum ar fi sala de clasă sau şedinţele de terapie.

Istoricul condiţionării operaţionale

Condiţionarea operaţională a fost inventată de către un behaviorist, B.F. Skinner. În prima parte a secolului XX, behaviorismul devenise o forţă majoră în psihologie. Ideile lui John B. Watson au dominat la început această şcoală de gândire. Watson s-a concentrat pe principiile condiţionării clasice, sugerând că poate lua orice persoană, indiferent de fondul ei şi să o antreneze să devină orice: doctor, profesor, prinţ sau cerşetor. Dacă principalii behaviorişti şi-au concentrat interesele asupra învăţării asociative, Skinner era mai interesat de modul în care consecinţele acţiunilor oamenilor le-au influenţat comportamentul.

Skinner a folosit termenul de operant pentru a se referi la orice „comportament activ care operează asupra mediului pentru a genera consecinţe”. Cu alte cuvinte, teoria lui Skinner a explicat modul în care dobândim gama de comportamente învăţate pe care le manifestăm în fiecare zi.

Teoria sa a fost puternic influenţată de activitatea psihologului Edward Thorndike, care a propus ceea ce el a numit legea efectului. În conformitate cu acest principiu, acţiunile care sunt urmate de rezultate dezirabile sunt mai probabil repetate în timp ce cele urmate de rezultate nedorite sunt mai puţin susceptibile să fie repetate.

Condiţionarea operantă se bazează pe o premisă destul de simplă - acţiunile care sunt urmate de recompense vor fi consolidate şi vor avea mai multe şanse să apară din nou în viitor. Dacă un profesor spue o poveste amuzantă în clasă şi toată lumea râde, probabil că va fi mai probabil să o spună din nou. Dacă ridicaţi mâna pentru a pune o întrebare şi profesorul vă laudă comportamentul politicos, veţi avea mai multe şanse să ridicaţi mâna data viitoare când veţi avea o întrebare sau un comentariu. Deoarece comportamentul a fost urmat de întărire, sau un rezultat dorit, acţiunile precedente sunt consolidate.

În schimb, acţiunile care au ca rezultat o pedeapsă sau consecinţe nedorite vor fi slăbite şi mai puţin susceptibile să apară din nou în viitor. Dacă spuneţi din nou aceeaşi poveste într-o altă clasă, dar nimeni nu râde de data aceasta, veţi avea mai puţin şanse să repetaţi povestea din nou în viitor. Dacă strigaţi un răspuns în clasă şi profesorul vă certă, atunci este mai puţin probabil să întrerupeţi din nou clasa.

Exemple de condiţionare a operatorului

Putem găsi exemple de condiţionare operantă la locul de muncă în jurul nostru. Luaţi în considerare cazul copiilor care termină temele pentru a obţine o recompensă de la un părinte sau de la un profesor sau angajaţii care termină proiectele pentru a primi laude sau promovare.

Dacă copilul tău se comportă rău în timpul unei partide de cumpărături, ai putea să-i dai ceva dulce pentru a-l face să se liniştească. Deoarece ai consolidat pozitiv comportamentul greşit, este probabil că el se va comporta rău din nou, în viitor, pentru a primi un cadou dulce.

După spectacolul într-o piesă de teatru comunitar, primiţi aplauze din partea publicului. Acest lucru acţionează ca un consolidator pozitiv care vă inspiră să continuaţi activitatea.

Dacă nu reuşeşti să predai un proiect la timp, şeful tău devine furios şi te dă ca exemplu negativ în faţa colegilor. Acest lucru acţionează ca o pedeapsă pozitivă, ceea ce face mai puţin probabil ca vei întârzia data viitoare.

„Condiţionarea operaţională apare peste tot în vieţile noastre, fie că în demersul de a-ţi învăţa copiii un comportament bun sau de a dresa câinele familiei. Lucrul important de reţinut este că, la fel ca orice tip de învăţare, uneori poate dura ceva timp. Luaţi în considerare tipul de recompensă sau pedeapsă care poate funcţiona cel mai bine pentru situaţia dvs. unică şi evaluaţi ce tip de program de consolidare poate duce la cele mai bune rezultate”, concluzionează autorul. 

Citeşte şi

De ce ajung unii oameni la finalul vieţii trişti şi plini de amărăciune. Dezvoltarea personalităţii, conform discipolului mai puţin cunoscut al lui Freud