Preasfântul manager din metrou

Era îmbrăcat cu pantaloni negri de stofă, largi aproape ca nişte şalvari, iar pantofii din picioare aveau vârful ascuţit. Faţă rotundă, înconjurată de o bărbuţă moale, i-ar fi pleznit de prea multă sănătate dacă nu ar fi fost inspirat să-şi slăbească nodul cravatei cam până la al doilea nasture al cămăşii albastru-business. 

Nimic nu îl făcea suficient de interesant încât să merite să trag cu urechea la ce vorbea la mobil, dar înghesuiala din metrou era prea mare. Nu aveam loc să citesc, iar ca să ascult din nou muzică la căşti mai am de aşteptat. Practic, m-am pedepsit singur pentru că mi-am pierdut rucsacul cu toate sculele portabile de redat muzică. “Nu, nu are rost să mă duc acolo. Pentru ce am făcut masterat pe management? Să ajung la o parohie la ţară? Nuuu! Eventual, dacă ar fi vorba de o eparhie*... Deocamdată îmi văd de afacerile mele, că e altă treabă. Nu ştiu cum o fi cu criza asta, dar până acum a ajutat bunul Dumnezeu şi lucrurile merg bine. Sigur, măi Nelule, ai şi tu dreptate, dar ce să fac? Când eram în facultate aşa am crezut şi eu, sigur că aşa am crezut, că de aia m-am dus la Teologie, măi Nelule. Lasă că vedem noi pe mai departe, acuma merg că am o treabă de rezolvat şi mai vorbim pe urmă. Hai, hai, pa, Doamne ajută, te pup. Şi teologul-manager a coborât din metrou lăsând în urma sa o uşoară adiere de tamâie de import, de bună calitate, şi un murmur ca de cor bărbătesc ce îi dă răspunsurile preotului din strană: “Şi duuuu-huuuuu-lui tăăăăăăăăăăău”. Sau, poate, în înghesuiala din metrou, numai mi s-a părut.