Foto Casa Scânteii, mega-construcția din Capitala anilor '50. Ce ascundeau buncărele interzise, săpate la zeci de metri sub ea
0Numită în trecut „Casa Scânteii”, cea mai spectaculoasă clădire ridicată în anii '50 în Capitală are o istorie plină de controverse. La zeci de metri sub ea, autoritățile comuniste au comandat o construcție secretă, cu totul neobișnuită.
Zeci de mii de români au muncit în anii ’50 pe șantierele Casei Scânteii, cea mai înaltă clădire din Capitala României, în secolul XX.
Clădirea, înaltă de peste o sută de metri, numită în prezent „Casa Presei Libere”, a fost proiectată pentru a găzdui combinatul poligrafic din București, centrul național al tuturor activităților de tipărire și publicare din România.
Aici erau tipărite principalele ziare ale regimului comunist: Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă, Munca, Elore (ziarul destinat comunității maghiare) și alte publicații, al căror tiraj zilnic însuma, în anii ’50, peste două milioane de exemplare, „Scînteia” reprezentând jumătate din tipărituri. Tot aici erau tipărite cărțile și revistele principale din România comunistă.
Casa Scânteii a rămas una dintre clădirile emblematice ale realismului socialist, proiectul său fiind inspirat din cel al Universității Lomonosov din Moscova. Arhitecții români care au proiectat-o, formați în perioada interbelică, au reușit să îi adauge elemente tipice arhitecturii tradiționale românești, multe dintre acestea fiind inspirate din cea a vechilor biserici.
Proiectul sovietic, înfrumusețat de români
Unul dintre coordonatorii proiectului a fost arhitectul român Horia Maicu (1905–1975), de origine evreiască, devenit apoi arhitect-șef al Capitalei și apreciat pentru lucrări de anvergură precum Sala Palatului și Teatrul Național.
În august 1949, colectivul de arhitecți condus de Horia Maicu a finalizat proiectul inițial al Casei Scânteii și s-a prezentat cu el la conducerea Partidului Comunist.
Planurile nu i-au mulțumit pe reprezentanții regimului controlat de sovietici, care le-au cerut specialiștilor „să renunțe la ideile de artă și cultură ale societății burgheze în descompunere și să pătrundă din ce în ce mai adânc pe drumul luminos trasat de arhitectura sovietică”, explica arhitectul Horia Marcu, în 1952.
Colectivul s-a conformat indicațiilor partidului și, după ce a fost trimis în delegație la Moscova, s-a întors cu noul proiect, adaptat cerințelor ideologiei staliniste.
„În ceea ce privește compoziția în plan și a volumelor, s-a încercat să se aplice principiile de bază ale metodelor de compoziție ale arhitecturii sovietice, urmărind simetria, creșterea treptată a volumelor către volumul principal, situat în miezul compoziției, articularea lor, găsirea unei soluții urbanistice valabile etc.”, nota arhitectul, în 1952.
Totuși, arhitecții români au reușit să păstreze unele dintre ideile arhitecturii tradiționale și chiar bisericești din România, lucru vizibil în decorațiunile clădirii — „brâul” sculptat, pridvoarele, turnurile, galeriile și intrările sale.
„Incintele mănăstirilor noastre fortificate (Dragomirna, Sucevița), care sunt cele mai dezvoltate compoziții ale arhitecturii trecutului nostru, caracterizate prin turnurile situate în cele patru colțuri ale perimetrului lor, au format baza inspirației pentru cele patru turnuri ce fixează limitele exterioare ale întregii compoziții”, arăta arhitectul Horia Marcu.
Inspirată din mănăstirile românești
Coloanele Casei Scânteii aminteau de pridvorul palatului Snagov, iar intrările celor patru turnuri, ca și intrările laterale ale corpului central, au fost inspirate de intrarea schitului Cornetul.
Brâul puternic, în formă de tor bogat sculptat, este caracteristic monumentelor vechi ale Olteniei și Munteniei.
„Palatul de la Mogoșoaia, Mănăstirea Cozia și Văcăreștii au fost sursele de inspirație după care au fost prelucrate elementele arhitecturale ale corpurilor dispuse pe axa de compoziție. Sculptura și pictura vor completa armonios aspectul plastic al acestui ansamblu monumental. Bolțile porticelor vor fi pictate sau decorate cu motive florale în relief de stuc, amintind modul de decorare de la Fundenii Doamnei și Potlogi”, scria acesta, în revista Arhitectura (1952).
Interioarele Casei Scânteii au fost și ele inspirate din arta și cultura poporului român. Pentru holul principal al corpului central, nota arhitectul, s-a urmărit reducerea optică a dimensiunilor mari ale pilelor prin întrebuințarea de colonete subțiri, care completau secțiunea în cruce și dădeau scară acestora, amintind colonetele svelte de la intrările Palatului Mogoșoaia.
„La studiile de interior făcute pentru sala festivă s-au prelucrat elemente de la schitul Balmuci pentru ancadramentele ușilor, de la Lozia pentru coloane și capiteluri, de la Potlogi pentru decorația pereților și a plafoanelor”, afirma arhitectul.
Acesta amintea că proiectanții și-au pus problema studierii unei emblematice socialiste, care să se integreze organic în plastica fațadelor.
„Fleșa aurită, situată la înălțimea de 110 metri, susține cu mândrie, în vârful ei, steaua roșie în cinci colțuri, care a devenit simbolul drag de libertate, de muncă creatoare și de pace al oamenilor muncii din întreaga lume”, adăuga arhitectul Horia Maicu.
Parcul înconjurător urma să fie împodobit cu fântâni și statui, iar grupuri statuare erau propuse pentru a accentua anumite părți ale clădirii.
Construită cu „muncă patriotică” și cotizații
În 1949, autoritățile comuniste au început o campanie națională de cotizații pentru construcția ansamblului combinatului poligrafic din București. Fiecare român era invitat să doneze pentru construcția Casei Scânteii.
Întreprinderile comuniste opreau bani din salariul muncitorilor pentru subscripții, iar ziarele vremii organizau „întreceri socialiste” între întreprinderi pe această temă, prezentându-le în termeni elogioși pe cele care își depășeau planul la cotizații.
„Casa Scânteii va juca un rol de frunte în lupta pentru lichidarea întunericului din popor, pentru ridicarea nivelului cultural, politic și tehnic al maselor... De aceea, ea trebuie să fie o construcție grandioasă, o imensă uzină tipografică a presei și literaturii de partid. Fiecare om al muncii, căruia îi este dragă țara și poporul său, care năzuiește spre o viață îmbelșugată și fericită, trebuie să-și îndeplinească, cu mândrie, datoria patriotică de a subscrie pentru Casa Scânteii. De aceea, pentru construirea «Casei Scânteii», am subscris salariul meu pe o lună”, informa, în 1949, Stelian Nețulescu, pe atunci ministrul Justiției.
Pe lângă cotizații, în perioada 1950–1956, zeci de mii de români au fost trimiși la „muncă patriotică” pe șantierul Casei Scânteii. Mulți dintre ei lucrau de luni până sâmbătă în uzinele vremii, iar duminica o rezervau construcției și amenajărilor combinatului poligrafic. Alături, elevii, studenții și organizațiile de femei erau trimise și ele pe șantierul care ocupa peste 50 de hectare.
„În zilele acestea, pe șantier s-a produs o înviorare. Alături de muncitorii întreprinderilor de construcții, au venit pe șantier sute și sute de tineri brigadieri, care au răspuns chemării Partidului și organizațiilor de U.T.M. Ei lucrează la construirea șoselelor și la amenajarea întinsului parc din fața clădirii”, informa ziarul Scînteia, în 1955.
Autoritățile comuniste se mândreau cu forțele mobilizate pentru construcția și finisarea clădirilor combinatului Casa Scânteii, dar și cu dimensiunile acestuia.
„Casa Scânteii consumă în prezent mai multă energie decât consuma, înainte, un oraș ca Piteștiul. Construcția a necesitat milioane de ore de muncă”, arăta Scînteia, în 1955.
Inovațiile Casei Scînteii
Timp de jumătate de secol, Casa Presei Libere a reprezentat cea mai înaltă clădire din Capitală. A fost și una dintre cele mai moderne ale epocii sale și a adus mai multe inovații în ingineria construcțiilor, menite să îi sporească rezistența la cutremure.
„Corpul central al Combinatului Poligrafic Casa Scânteii I. V. Stalin este prima construcție din țara noastră pentru care s-a proiectat și executat o structură de rezistență din beton armat cu oțel rigid”, informau inginerii A. Fierlinger și Panait Maziliu, implicați în coordonarea lucrărilor.
Ei aminteau și alte premiere:
„Pentru prima dată în țara noastră s-a executat pe șantier, la înălțimi considerabile, o cantitate atât de mare de sudură. Pentru prima dată s-a pus problema monolitizării a 1.500 tone de profile laminate cu 7.000 metri cubi de beton, în vederea unei conlucrări intime”, informau specialiștii, în 1954.
Lucrările de săpături de la Casa Scînteii, unde s-au excavat circa 200.000 metri cubi de pământ, săpăturile mergând până la mare adâncime, au fost realizate într-un timp record de 60 de zile, adăugau inginerii.
Buncărul secret, aflat la 20 de metri sub adăpost
În anii ’50, Casa Scânteii devenise un obiectiv turistic pentru grupurile de elevi și muncitori care erau aduși în vizită în Capitală. Multe dintre spațiile imensului complex tipografic rămâneau însă ascunse publicului.
Printre spațiile interzise se numărau numeroasele încăperi și culoare subterane, dar și un adăpost anti-bombardament imens, menit să găzduiască o tipografie de urgență, pentru a garanta continuarea publicării ziarelor comuniste în cazul în care regimul ar fi fost răsturnat.
„Locul ales pentru acest scop a fost subsolul aripii D a clădirii Scînteia. Există, de fapt, două subsoluri, unul deasupra celuilalt (I și II). Locul este extrem de potrivit, deoarece subsolul II se află la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului, iar grinzile care susțin cele două subsoluri sunt blindate cu plăci de oțel la exterior și încorporate în cadrul de stâlpi din beton armat care preiau sarcina întregii clădiri”, arăta un raport secret al Agenției Centrale de Informații (CIA), din 1963.
Întregul sistem era strict secret, iar puțini dintre muncitorii din clădire cunoșteau existența lui.
Accesul către subsoluri era posibil prin cele două lifturi ale aripii D, dar și prin unele scări (a căror utilizare era interzisă). Spațiul subteran era conectat la două tuneluri pentru evacuare de urgență, care porneau din subsol, fiecare ramificându-se în două ieșiri acoperite și bine camuflate.
„Toate ușile care duc în adăpost sunt blindate și pot rezista armelor antitanc convenționale (au fost efectuate teste practice înainte de instalarea ușilor). Cel mai vulnerabil punct al adăpostului este tunelul de urgență care duce din aripa D spre partea din față a clădirii; chiar și această ieșire, însă, este calculată să reziste la o lovitură directă a unei bombe de cinci tone”, arăta serviciul de informații al SUA.
Adăpostul era dotat cu un generator electric, dușuri, toalete, dormitoare, birouri și săli de comandament pentru conducătorii apărării civile ai clădirii.
„Curentul electric al adăpostului este furnizat de stația de transformare ‘T-3’ a clădirii, dar prin apăsarea unui buton se poate trece la curentul furnizat de propriul generator al adăpostului. Apa este furnizată dintr-un puț adânc de 210 metri, echipat cu un motor de 40 kW, care asigură 60 metri cubi pe oră. Apele uzate din adăpost sunt evacuate în sistemul municipal, în care sunt împinse cu ajutorul unei pompe speciale”, adăuga raportul secret.
Întregul sistem de ventilație era acționat electric, sursa de curent fiind într-o cameră specială din adăpost. Tot acolo se afla și o instalație de rezervă manuală, folosită în caz de întrerupere a curentului electric.
„Aceasta este compusă dintr-un număr de biciclete conectate la un ax unic fixat într-un loc, astfel încât, prin pedalare, se poate genera suficient curent pentru funcționarea sistemului de ventilație”, arăta raportul.
Se încarcă comentariile...
