Video Moștenirea arhitecturală a României socialiste. Cum s-au înălțat palatele de beton ale anilor ’60
0Anii de comunism au lăsat în orașele din România o moștenire arhitecturală aparte, greu de trecut cu vederea datorită masivității clădirilor sale. Construcțiile „socialist-moderniste” continuă să adune controverse, chiar dacă unele sunt privite ca monumente istorice.
Aproape fiecare oraș din România a păstrat clădiri masive din beton, construite la mijlocul epocii comuniste, cu o înfățișare care poate stârni controverse. În unele locuri, vechile clădiri par să își fi pierdut importanța pe care o aveau în trecut.
Numeroase case de cultură au rămas pustii, în timp ce alte clădiri administrative embleme din trecut ale „centrelor civice” nu au mai putut fi restaurate, din cauza costurilor ridicate ale lucrărilor.
Adesea sunt privite cu interes de turiști, iar imaginile lor stârnesc reacții pe rețelele de socializare, în timp ce unor localnici le trezesc nostalgii. Povestea celor mai multe dintre ele începe la mijlocul anilor '50, odată cu apusul „epocii staliniste” și este legată de brutalism.
Brutalismul, un stil arhitectural apărut la începutul anilor ’50 în Marea Britanie, în cadrul proiectelor de reconstrucție a orașelor după Al Doilea Război Mondial, avea să cucerească, în următoarele două decenii, țările socialiste din Europa de Est.
Clădirile brutaliste erau caracterizate prin forme masive și geometrice, prin folosirea betonului aparent, a materialelor brute și a structurilor expuse, bazându-se pe funcționalitate și renunțând la ornamente și alte elemente decorative.
Arhitectura betonului aparent
În țările socialiste și comuniste, brutalismul a devenit popular deoarece stilurile tradiționale erau asociate cu burghezia și cu trecutul, în timp ce betonul simboliza egalitatea și era perceput ca un material accesibil și lipsit de pretenții.
Arhitecții cunoscuți ai României anilor ’60 și ’70, ca Nicolae Porumbescu sau Octav Alifanti, au reinterpretat curentul brutalist, adăugându-i un specific local, marcat de experiența lor și de cerințele regimului socialist.
Numeroase clădiri publice din acea perioadă, construite în stilul socialist-modernist inspirat de brutalism, impresionau prin dimensiuni, dar și compoziția lor, betonul folosit din abundență fiind materialul reprezentativ al epocii, atât în construcții, cât și în decorațiuni.
„Betonul rezolvă problemele artistice ale construcțiilor numai atunci când se reușește ca suprafața lui să fie o expresie vizibilă a texturii omogene interioare și betonul devine vizibil, cunoscut sub denumirea de beton aparent. Astăzi, betonul aparent înlocuiește, prin noua sa utilizare, materiale de finisare costisitoare, care necesitau, pentru punerea lor în operă, mână de lucru de înaltă calificare și timp îndelungat. Elementele de beton aparent sunt rezistente și mai puțin vulnerabile, se curăță și se spală mai ușor. Betonul aparent permite obținerea unor efecte artistice foarte variate, dacă sunt valorificate toate posibilitățile ce le oferă prin modelarea suprafețelor”, arătau specialiștii în construcții ai Institutului Politehnic din Iași, în 1975.
Fabricile de beton erau aproape nelipsite din orașele României, iar utilizarea betonului avea rolul de a exprima forța, durabilitatea și spiritul colectiv pe care regimul dorea să le transmită. Numeroase săli de spectacole, clădiri administrative, universități, case de cultură și hoteluri construite în anii ‘60 și ‘70 au păstrat amprenta arhitecturii socialist - moderniste, un curent care s-a impus în toate colțurile României.
Cele mai faimoase clădiri socialiste
Sala Palatului din Capitală a fost inaugurată în 1960 și a fost descrisă de specialiștii epocii ca fiind una dintre cele mai reprezentative piese ale Bucureștiului socialist. Arhitecții Horia Maicu, Tiberiu Ricci și Ignace Șerban, alături de inginerii Alexandru Anton Necșulea și Nicolae A. Băilescu, au primit Premiul de Stat pentru proiectarea și realizarea „Sălii Palatului R.P.R.”.
„Sala Palatului R.P.R. este prima realizare de arhitectură monumentală care, deși mai păstrează în detalii trăsături ale unor procedee clasice, se orientează curajos spre viitor. Iar măiestria de detaliere, atât exterioară, cât și interioară, conferă acestor spații, pe care le simți generoase, o căldură care reușește să elimine primejdia impersonalității severe”, arăta revista Arhitectura, în 1962.
În Cluj-Napoca, „Palatul Telefoanelor”, construit în anii ‘60, în același stil de inspirație brutalistă, a fost declarat recent monument istoric.
„Remarcabil prin fațada sa vitrată, elementele din travertin și panourile din beton prefabricat cu motive geometrice, edificiul este un exemplu emblematic al arhitecturii moderniste socialiste din România. Amplasat în centrul istoric al Clujului, între Parcul Ion Luca Caragiale și sediul Poștei Naționale, acesta se distinge prin proporțiile armonioase și alegerea rafinată a materialelor. Inițiativa de clasare a fost inițiată și elaborată de Asociația Birou pentru Artă și Cercetare Urbană (BACU)”, au informat reprezentanții asociației BACU.
În Satu Mare, noul centru civic al orașului a fost proiectat în anii ‘70 de arhitectul Nicolae Porumbescu-Vaida și a rămas o emblemă a socialism-modernismului.
Ansamblul cuprindea o casă de cultură cu 800 de locuri, un amfiteatru în aer liber, spații comerciale și blocuri noi cu peste 1.000 de apartamente, fiind dominat de clădirea cu 15 etaje și aproape 100 de metri înălțime a „sediului politico-administrativ” al județului, astăzi cunoscută drept Palatul Administrativ.
„Trebuia să „plămădesc” spațiul înconjurător, să-l gândesc în metafore, să-i calculez golurile, pe care în mod inevitabil trebuie să le conțină, pentru a fi umplute de viitorime. Viața nu trebuie irosită, profesiunea de arhitect este o continuă pledoarie pentru eficiență și formă. Omul trebuie să stea drept, să nu-l încovoaie nimeni și nimic. Apoi vin verticala construcției, verticala ciocârliei. În treacăt fie spus, aș vrea să-și facă cuib ciocârlia sus, pe turnul orașului. I-am rezervat un mic loc acolo, l-o fi văzut?”, declara arhitectul Nicolae Porumbescu-Vaida, în 1986.
Casa de Cultură a Studenților, Sala Polivalentă, Hotelul Intercontinental și Teatrul Național „I.L. Caragiale” din Capitală, complexul Romexpo, Casa de Cultură din Suceava, Palatul Administrativ din Botoșani și Casa de Cultură din Baia Mare se numără și ele printre clădirile reprezentative ale stilului arhitectural popular în trecut.
După 1990, unele clădiri au fost asociate cu regimul Ceaușescu. Numeroși români le-au considerat „betoane comuniste”, iar adesea autoritățile nu s-au arătat interesate de reabilitarea lor, ori nu au găsit fonduri pentru a le restaura. Au fost lăsate să se degradeze și, uneori, vandalizate, chiar dacă înfățișarea lor a continuat să stârnească fascinația multor vizitatori.
Se încarcă comentariile...
