Cea mai neagră vară din istoria României. Cum au mutilat ruşii, ungurii şi naziştii România Mare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Rapturile teritoriale ale anului 1940 FOTO ziuaveche.ro
Rapturile teritoriale ale anului 1940 FOTO ziuaveche.ro

În perioada 1940-1941, România Mare făurită în 1918 înceta să mai existe. Printr-un abuz politic de la aceea vreme, cu aprobarea Germaniei Nazite, Ungaria hortistă şi Uniunea Sovietică stalinistă ocupau Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilania de Nord-Vest.

Vara anului 1940 este probabil una dintre cele mai întunecate anotimpuri ale istoriei românilor. În doar trei luni, România Mare, aceea entitate politică recunoscută pe plan internaţional la 1918 şi care reunea în aceleaşi graniţe toate regiunile ocupate de români, înceta să mai existe. Un Guvern incapabil, condus de un rege aşiderea, asista neputincios la mutilarea teritorială şi politică a României. 

Atât Rusia Sovietică cât şi Ungaria lui Horthy, cu acordul Germaniei Naziste au luat ce au vrut, mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania de Nord-Vest, fără ca rămânii să mişte nici măcar un deget. ” În felul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de codru a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano”, scria diplomatul francez  Raoul Bossy.

Cum a murit România Mare atunci când Hitler şi-a dat mâna cu Stalin

În anul 1940, Germania Nazistă era o forţă care mătura ca un tăvălug întreaga Europă. Condusă de dictatorul nazist Adolf Hitler, Germania a început lupta pentru ”spaţiul vital” şi cucerirea bătrânului continent în 1939, atunci când au invadat Polonia. Sub privirile iniţiala indiferente şi mai apoi neputincioase ale Marilor Puteri Occidentale, precum Franţa sau Anglia, Germania lui Hitler a îngenuncheat toată Europa Centrală şi o parte a Europei Nordice. Mai mult decât atât Italia devenea un satelit al naziştilor prin regimul fascist al lui Mussolini. Totodată în Ungaria şi Spania înfloreau deasemenea regimuri apropiate de politica lui Hitler. În est se afla un alt gigant. Era vorba despre Uniunea Sovietică condusă de Stalin, un alt dictator al vremurilor sale. Între aceşti giganţi totalitarişti şi agresivi, România se afla neajutorată. Aliatul ei tradiţional Franţa, a capitulat în faţa Germaniei, iar Anglia avea propriile necazuri. 

Totodată România era condusă de un rege slab, Carol al II lea,manipulat de camarila sa dar şi fără să poată face faţă provocărilor externe. În contextul izbucnirii Celui de-al Doilea Război Mondial, România şi-a păstrat neutralitatea. Era prinsă ca în cleşte, fără ajutor şi mai ales fără a avea forţa de a rezista în faţa unei eventuale invazii germane sau mai ales ruseşti. Guvernul şi-a exprimat dealtfel dorinţa de „a păstra mai departe atitudinea paşnică de până acum, urmărind buna înţelegere cu toţi vecinii ţării". De altfel oamenii politici ai vremii spuneau atât cu seriozitate dar şi cu cinism că Guvernul României era capabil să se înjosească numai pentru a păstra neutralitatea.  „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea", preciza Constantin Argetoianu. Chiar şi în acest context, România devenise pradă uşoară. La fel ca Polonia, ţară sfârtecată şi împărţită între Germania Nazistă şi URSS. Pe România o salvau doar câmpurile petroliere, ce atrăgeau atenţia Germaniei Naziste, şi care nu dorea să o scape în mâinile sovieticilor. A urmat însă şi inevitabilul. Hitler şi-a dat mâna cu Stalin. Liderul Germaniei Naziste şi-a dat seama că mai bine se asigură pe frontul de este până termină să-şi facă de camp în Vest. Actul care a consfiinţit pactul de neagresiune între URSS şi Germania poartă în istorie numele de Pactul Ribbentrop-Molotov. 

A fost semnat la Moscova, la 23 august 1939 între ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov şi ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Actul a fost semnat în prezenţa lui Stalin. Propriu-zis cele două mari puteri totalitare se asigurau că nu vor fi atacate una de cealaltă. În momentul semnării acestui pact, românii şi-au dat seama că URSS va pune punct României Mari. ” La Bucureşti, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost primit ca „o lovitură de teatru" sau „un trăsnet din senin". Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord şi asupra teritoriilor de împărţit între ei şi că Polonia şi România se aflau —vai! — între ele”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. România nu a împărtăşit soarta Poloniei, dar tot a avut de pierdut. Mai precis URSS a cerut Basarabia în primul rând, prin vocea ministrului Molotov şi mai apoi Bucovina. Pe 26 iunie, Guvernul României primea un ultimatum de la URSS. Mai precis era informat că trebui să-şi retragă trupele din Basarabia şi să predea provincia Uniunii Sovietice. Motivul oficial invocat de ruşi a fost acela că la 1918, România ocupase abuziv această provincie care ar fi aparţinut Rusiei şi mai mult decât atât, în viziunea sovieticilor era populată în mare parte cu ucrainieni. ” În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.(...) Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”, se arăta în ultimatum. 

Totodată ruşii în acelaşi ultimatum cereau şi Bucovina de Nord. De altfel acest teritoriu a fost motiv de dispută între ruşi şi nemţi. Mai precis Germania, inclusiv Hitler, nu înţelegeau cum Rusia, putea să aibă pretenţii la Bucovina, mai ales cu zona Herţei, în condiţiile în care acest teritoriu a fost doar românesc şi austriac. Cu toate acestea Molotov şi-a jucat bine cartea în faţa diplomaţilor nemţi, care în cele din urmă au cedat. ”Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus:”Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?”, ”Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!”, ”Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!”, a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. ”Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!”, mărturisea Molotov în amitirile sale,concentrate în lucrarea ” Molotov remembers. Inside Kremlin Politics”. De altfel se spune că ruşii aveau de gând să ceară lui Hitler toată Moldova, graniţa URSS urmând să fie amplasată pe linia Carpaţilor. Aceste pretenţii absurde l-au înfuriat pe Hitler şi de fapt l-ar fi determinat să grăbească în secret conceperea planului Barbarossa de invadare a URSS. 

Practic dictatorul german şi-a dat seama că URSS dorea o politică expansionistă către Vest şi se pregătea să facă primul pas. Cu toate acestea România a rămas fără Basarabia şi Bucovina. Totodată în mod abuziv a fost ocupată şi Herţa, teritoriu care nu făcea parte nici din Basarabia nici din Bucovina. Practic în urma acestui dictat de la Moscova, cum mai poate fi numit, România pierdea 50 762 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori. Herţa şi nordul Bucovinei au fost incluse în Republica Socialistă Ucraina iar Basarabia a fost dezmembrată o parte ajungând în Republica Socialistă Ucraineană iar cealaltă în nou formata Republică Socialistă Moldovenească. Reacţia Guvernului român a fost nulă. Ultimatumul sovietic a fost acceptat pe loc, cu umilinţă, de Consiliul de Coroană întrunit în noaptea de 27-28 iunie 1940.  Doar 6 membri din cei 26 ai Consiliului au votat contra acceptări ultimatumului. Printre aceştia se afla şi Nicolae Iorga. Armata română s-a retras din aceste teritorii umilită şi batjocorită de comunişti. La scurt timp au urmat şi deportările. 

Dictatul de la Viena, ciopârţirea României

Nu avea să treacă mult timp până când România urma să fie din nou ciopârţită. Abia pierduse Basarabia şi Bucovina că urma rândul Transilvaniei. Mai precis Ungaria lui Miklos Horthy, regentul cu înclinaţii de extremă dreaptă dorea refacerea Ungariei Mari, adică inclusiv cu anexarea Transilvaniei. Întâi cu ajutorul Germaniei Naziste, Ungaria lui Horthy obţinuse în 1938 teritorii din Cehoslovacia. Acum regentul Ungariei dorea să întindă graniţele ”Ungariei Mari” şi prin înglobarea Transilvaniei. Mai precis dorea 69.000 de kilometri pătraţi cu peste 3.9 milioane de locuitori, dintre care 2.2 milioane români. Aceste pretenţii au fost respinse la Bucureşti, iar Ungaria se pregătea de război. Pentru Hitler România începea să aibă însă o altă importanţă. Câmpurile de petrol dar şi noile planuri privind o viitoare invazie a URSS l-au făcut pe dictatorul german să fie precaut cu dezmembrarea României. Aşa că a decis să satisfacă preteţeniile ungurilor dar numai parţial. 

După întâlnirea eşuată dintre români şi unguri de la Turnu Severin, Hitler a luat decizia arbitrajului pentru a nu se ajunge la război între România şi Ungaria. Astfel la 30 august 1940 a avut loc Dictatul de la Viena, prin care România pierdea în favoarea Ungariei, Nord-Vestul Transilvaniei. Anterior însă, italienii şi nemţii, au trimis pe 29 august adrese ultimative Guvernului României de a acceptat această nouă amputare teritorială. Propriu-zis românii erau forţaţi să renunţe de bună voie la aceste teritorii, iar realitatea să fie consfinţită prin Dictactul de la Viena. În noaptea de 29 către 30 august 1940, s-a întrunit din nou Consiliul de Coroană, la numai două luni după ce acceptase pierderea Basarabiei şi Bucovinei. Bineînţeles atitudinea umilă faţă de marile puteri totalitare a continuat. Consiliul de Coroană a votat pentru primirea arbitrajului. Adică a votat pentru cedarea teritoriului transilvan către Ungaria. Din cei 21 de participanţi, 10 s-au împotrivit. Imediat hotărârea a fost comunicată la Viena, lui Wilhelm Fabricius, care de altfel ameninţase că dacă nu primeşte hotărârea în cinci minute nu mai oferă nicio garanţie. 

Ministrul care a leşinat la vederea României amputate

Întâlnirea dintre delegaţiile română şi maghiară sub atenta supraveghere a italienilor şi nemţilor a avut loc la hotelul Belvedere la orele prânzului. Delegaţia românească era condusă de Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Externe. Pentru a vedea mai bine care era statutul României la aceste negocieri, relevant este faptul că Mihail Manoilescu nu a fost lăsat nici măcar să deschidă gura înaintea citirii textului dictatului. Încercând să dea glas unei declaraţii de protest faţă de arbitraj, Manoilescu s-a trezit redus la tăcere de Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe neamţ care i-a spus că va vorbi la sfârşit. Manoilescu nu a mai apucat însă. În momentul în care a văzut harta României, ciunţită atât de unguri dar şi de ruşi, pur şi simplu a leşinat. 

„Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul. Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, negru.În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa”, scria Manoilescu în memoriile sale. Abia şi-a revenit pentru a semna actul fără măcar să-l citească. A fost ajutat să se ridice din fotoliu de Valer Pop şi a fost dus pentru a fi consultat de un medic. 

Manoilescu şi-a motivat disperarea cu două motive, judecata istoriei şi poporul român intrat sub stăpânirea maghiară. „Ceea ce mă îngrozeşte nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”, i-a spus acesta lui Ribbentrop care  a încercat să-l consoleze. Nici în acest caz, românii nu s-au opus acestei decizii. Din contră regele Carol al II lea dar şi oamenii politici s-au declarat mulţumiţi că măcar prin Dictactul de la Viena, Germania Nazistă şi Italia Fascistă garantau, spre nemulţumirea URSS, integritatea a ceea ce mai rămăsese din România. În urma dictatului de la Viena, 43.492 de kilometri pătraţi şi 2.667.000 de locuitori, majoritatea români au ajuns sub stăpânirea horthystă. Aici în anii ocupaţiei au avut loc şi o serie de atrocităţi îndreptată împotriva populaţiei româneşti. 

Bulgaria şi Cadrilaterul

Văzând slăbiciunea României, rămasă singură şi fără apărare, bulgarii aliaţi la rândul lor ai Axei au dorit şi o porţiune din statul român. Mai precis era vorba despre Cadrilater. Bineînţeles tot cu sprijinul Germaniei Naziste, Regatul Bulgariei a solicitat obţinerea acestui teritoriu. Românii, bineînţeles nu au ezitat să-l ofere. Era o undă de şoc care parcă paralizare România. O ţară rămasă singură între mari puteri totalitare. Prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940,  România a cedat zona sudică a Dobrogei, regatului Ungariei. Peste 80.000 de români aflaţi în Cadrilater au fost obligaţi să-şi abandoneze căminele şi să plece în nordul Dorbogei, acolo unde se aflau teritoriul românesc. Totodată 65.000 de bulgari au plecat din nord în sud. 

”Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea”

Atitudinea Guvernului român, de a ceda fără luptă şi de multe ori fără ca măcar să crâcnească aceste teritorii româneşti, a fost ca o lovitură în onoarea populaţiei româneşti. Oamenii erau debusolaţi şi dezamăgiţi. „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”, scria Ion Negoiţescu, un scriitor, martor la pierderea Ardealului. 

Totodată în rândul militarilor cedarea fără luptă a acestor teritorii a însemnat o umilinţă cruntă. „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: ”Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena",scria agentul secret britanic Julian Amery, venit la Bucureşti în aceea perioadă.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

77 de ani de la masacrele odioase de la Ip şi Treznea: 243 de români au fost ucişi atunci fără milă de trupele horthyste

Dezbatere „Historia“. Armata, Regele şi Ţara: De ce e 25 octombrie Ziua Armatei Române?

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite