De ce a fost nefericit Bacovia. Poetul era văzut ca un „bărbat şters“, dependent de alcool, ratat personal şi profesional, „mărunt“ şi leneş

Poetul George Bacovia a trăit în Bacău până la 52 de ani, după care s-a mutat în Capitală, unde a stat până la sfârşitul vieţii. A terminat Dreptul în opt ani, a rămas şi repetent, a profesat foarte puţin, în schimb îi plăcea să danseze, să bea în crâşmele din mahalalele Bacăului şi să mediteze. Salcia din Parcul Trandafirilor (fosta Grădina de Vară), loc preferat de poet, aproape de casa lui, a fost tăiată în 2010 de Primăria Bacău.

George Bacovia (1881-1957), născut cu numele George Andone Vasiliu, în casa unor comercianţi din Bacău (Dimitrie Vasiliu şi Zoe Vasiliu) a trecut aproape neobservat cea mai mare perioadă a vieţii, până când poeziile sale l-au impus drept cel mai important poet impresionist român.

Cei care l-au cunoscut şi criticii literari care s-au aplecat asupra vieţii şi operei poetului remarcă firea depresivă, inadaptată, orientată spre meditaţie şi nu spre acţiune. Poetul a lucrat foarte puţin, cu pauze mari. Criticul literar băcăuan Constantin Călin, care a dedicat zeci de ani din viaţă studierii lui Bacovia şi a scris mai multe lucrări de mare amploare remarcă în primul volum din lucrarea „Dosarul Bacovia“: "Ce «exemplu» să scoţi din viaţa lui Bacovia, căci a fost repetent, bea, lipsea de la serviciu, se îmbolnăvea cam des şi părea, uneori, «decrepit în ultimul hal»”. 

Acelaşi autor, pe baza mărturiilor din epocă, dar şi a familiei poetului, crede că poetul era mic de statură: „«Ce înălţime avea Bacovia?». Cei ce l-au cunoscut spun că era «mărunt». În epoca interbelică, «mărunt» însemna însă ceva mai mic decît înseamnă azi. Probabil, sub 1,60 m. Oricum, chiar dacă ar fi avut şi peste, fizic, Bacovia era absolut insignifiant printre domnii eleganţi şi «voinicii idioţi» (cum le zicea arhimandritul Scriban sportivilor) care ocupau promenadele în anumite zile, mai ales spre seară“, spune Constantin Călin, în cartea „În jurul lui Bacovia-Glose şi Jurnal“, apărută în 2011, la Editura Babel.

Criticul literar Laurenţiu Ulici (1943-2000) ar fi afirmat în diferite ocazii că Bacovia era complexat de propria imagine. Nu era frumos, nu era distins; era doar expresiv, pentru cine ştia să-l privească.
Într-un cerc intim, ca să şocheze (avea acest obicei), el ar fi afirmat: "Bacovia nu poate fi un mare
poet, pentru că a fost labagiu", afirmaţie preluată de Constantin Călin din „Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice/1969-1989“, apărută la Editura Presa Românească, în 1996.

Îi plăceau vinul, berea, dansul şi crâşmele de la periferia oraşului

Cei care l-au cunoscut au remarcat excesele poetului băcăuan şi ele generatoare de depresie şi inactivitate. „Boemii francezi beau băuturi care le ardeau gâtlejul ca jăraticul: «la verte», «l’ absinthe», «le champoreau». Boemii români beau băuturi mai domoale. Bacovia, de pildă, se alcooliza cu vin, iar vara şi cu bere. I. M. Raşcu povesteşte despre furia cu care se arunca Bacovia în dans. O asemenea furie n-o poate avea decît cineva „stătut”, care a adunat într-însul destule abţineri, destulă plictiseală. E saltul tipic al «înfometatului» de la lipsă la exces“, afirmă Constantin Călin ( „În jurul lui Bacovia-Glose şi Jurnal“).

Sursele nefericirii: ratarea profesională şi personală. A făcut carceră în liceu?

Fire introvertită, George Vasiliu a gustat încă din anii liceului din senzaţii şi experienţe care l-au dezarmat în faţa vieţii. A urmat  cursurile liceale la Gimnaziul "Principele Ferdinand” din Bacău la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, în practica „pedagogică“ se foloseau metode dure pentru cuminţirea elevilor. Statul în genunchi sau copierea de un număr de ori a unei pagini erau cele mai blânde măsuri. Apăruse tendinţa de a aplica fără discernământ, pentru abateri mărunte, pedeapsa cu carcera şi eliminările. "Carcera” figura printre "penalităţile” stabilite în Regulamentul din 1898, art. 35. Era de "până la patru ore maximum pe zi, respectându-se intervalele necesare mâncărei”.

La vremea sa liceul (Ferdinand) avea patru celule pentru carceră, care nu stăteau nefolosite deoarece, în câteva duminici succesive, numărul celor arestaţi a ajuns la 50 şcolari pe zi. Iar eliminarile (de la câteva zile la luni) erau cauzate de o tuse simulată, spargerea câtorva nuci pe podeaua clasei, un răspuns impertinent“, crede criticul băcăuan, în Dosarul Bacovia, vol. I, Editura Agora, 1999, pag. 82, 83).

Marele pedagog Spiru Haret (1851-1912), care a avut ocazia să-l cunoască pe Bacovia şi să-i citească poezia „Liceu“, ar fi afirmat că poemul e cel mai sigur document, pentru a-i cunoaşte tinereţea poetului. „Liceu, - cimitir/Al tinereţii mele -/Pedanţi profesori/Şi examene grele.../ Şi azi mă-nfiori/Liceu, - cimitir al tinereţii mele!“ (George Bacovia-Liceu).

După terminarea liceului (cursul inferior), George Bacovia se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, dar se retrage în câteva luni, nesuportând disciplina. Se întoarce în Bacău în 1901, finalizează cursul „superior“ al Colegiului Ferdinand. În 1904 este la Bucureşti, la Facultatea de Drept, la care renunţă un an mai târziu. Revine în Bacău iar 1907 se înscrie la Drept, la Universitatea din Iaşi. Abia în 1911 obţine diploma de licenţă, se înscrie în Baroul Bacău, dar nu profesează. Scurte perioade de timp lucrează ca profesor suplinitor în Bacău şi comuna Călugăra, apoi copist în Prefectura Bacău, ajutor contabil, dar se îmbolnăveşte des şi renunţă la muncă.

Casa Memorială George Bacovia

Exegetul Constantin Călin vede în Bacovia un ins astenic, dezabuzat, cu personalitatea alterată, "om de prisos”, victimă incapabilă să înfrunte "vâltorile grele“ ale vieţii. Liceu e, într-adevăr, un "document sigur”, dar nu în sens sociologic ci psihologic, evidenţiind comportamentul de depresiv al poetului, dezorientarea sa într-o societate ce începuse să se mişte. Poemul ne lasă să întrezărim faptul că, începând din liceu s-a rupt de cultura oficială a timpului său, că evoluţia sa intelectuală s-a făcut în răspăr, printr-o lungă şi solitară disidenţă“, spune criticul amintit.

Analiza hermeneutică şi psihologică a operei şi vieţii lui Bacovia scoate la iveală faptul că modul în care şi-a trăit viaţa a determinat ratarea profesională şi sentimentală şi astfel s-a format fermentul creativităţii şi lirismului său.

George Bacovia a avut constat sentimentul inutilităţii în societate, a fost izolat şi a muncit, din când în când, doar pentru a-şi asigura sursele de subzistenţă. „Bacovia, care are doar pentru scurte perioade o „a doua meserie” şi pe deasupra, nici nu-i un scriitor productiv. Vrând-nevrând, anumite realităţi îi amintesc mereu de faptul că e inactiv. Atît la Bacău, cît şi la Bucureşti, cei în mijlocul cărora trăieşte sunt, în cea mai mare parte, oameni simpli, lucrători manuali cu program fix. Plecările şi întoarcerile lor îl fac să se gîndească nu o dată la situaţia sa nefirească:

„Ninge, bolnav stau în casă/Şi fabricile semnalează în zori, amiază şi noaptea/Că nu mai pot munci...”, adică nu mai poate merge, ca ei, la serviciu. Bacovia nu spune dar înţelege că munca înseamnă tinereţe, sănătate, normalitate şi, într-un plan mai larg, solidaritate umană; dimpotrivă, boala înseamnă anormalitate, handicap şi izolare. Or, nu pe aceasta din urmă o doreşte. – Cînd este să se definească pe sine, Bacovia se raportează, de fiecare dată, la normalitate. Un lucru îi e foarte clar, anume că: „Societatea cere mereu oameni robuşti, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul”. N-a fost construit astfel. „Temperamentul”, boala, şomajul şi, nu în ultimul rînd, jocul de-a poezia îl plasează, în chip fatal, de partea anormalităţii“, afirmă Călin.

Chiar şi scurtele perioade de timp în care Bacovia a muncit i-au creat depresie şi revoltă. Poetul a apreciat punctul de vedere al lui Alexandru Macedonski, din „Reparaţiunea Literatorului“, enunţat în perioada în care avea loc de muncă de copist la Direcţiunea Învăţământului Secundar şi Superior: „Este o ruşine ca literaţii noştri fruntaşi să fie lipsiţi de traiul zilnic sau să se osîndească la funcţionarism. În Franţa şi în Germania, în Englitera, în Italia chiar, literatura hrăneşte pe literat”, spunea Macedonski.

I se şterg urmele în Bacău. Colegiul „George Bacovia“ a redevenit „Ferdinand 1“. Primăria i-a tăiat salcia

În Bacău, strada unde se află casa memorială şi liceul în care a învăţat poetul, o universitate, teatrul din municipiu şi mai multe statui îi sunt dedicate poetului George Bacovia şi-i poartă numele. În Parcul Trandafirilor, fostă „Grădină de Vară“, aflată la doar câteva sute de metri de casa în care acesta a locuit, se găsea şi salcia. Gabriel Bacovia (n. 8 nov. 1931, Bacău – 24 ian. 1999, Bacău) a depus mărturie spre finalul vieţii asupra sălciei sub care a meditat şi creat tatăl său. La iniţiativa fostului şef de la Patrimoniu, istoricul Eugen Şendrea, a fost realizată o placă şi ulterior un soclu, care au fost montate în dreptul sălciei. În vara lui 2010, după un vânt puternic, crăcile unei sălcii bătrâne din parc s-au rupt şi au rănit uşor două persoane. „Preventiv“ şi fără să ceară acordul nimănui, Direcţia Spaţii Verzi din cadrul Primăriei Bacău, condusă la acea vreme de Viorica Marcu, actual deputat liberal, a tăiat mai mulţi arbori, printre care şi salcia lui George Bacovia.

Şi liceul care a purtat aproape 50 de ani numele de „George Bacovia“ a renunţat înainte de anul 2000 la denumire şi a revenit la numele iniţial de Ferdinand 1.

Doar soclul şi placa au rămas în locul în care se afla salcia sub care a creat George Bacovia. FOTO deferlari.ro