Cum a ajuns Delavrancea avocatul cauzelor pierdute şi de ce i s-a spus „Gambetta de România“

Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost nu doar un scriitor de succes, ci şi un excelent avocat şi orator. A fost văzut drept susţinătorul cauzelor pierdute şi i s-a spus ”Gambetta de România“.

Barbu Ştefănescu Delavrancea a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti în perioada 1877-1882. Teza de licenţă în drept, susţinută în anul 1882, s-a numit “Pedeapsa, natura şi însuşirile ei”. După obţinerea diplomei de absolvire, tânărul Delavrancea a devenit jurist. Plecat la Paris pentru a-şi continua studiile, l-a descoperit pe Leon Gambetta, cel mai mare orator francez al acelor timpuri. Întreaga sa carieră de avocat va fi influenţată de stilul oratoricesc al francezului celebru. Revenit în ţară în 1884, Delavrancea se înscrie în Baroul Ilfov şi începe să profeseze ca avocat. A început a pleda în procese civile şi a trecut mai apoi la cele penale.
 
Delavrancea era cunoscut în epocă drept avocatul cauzelor pierdute, fiind căutat drept ”unicul salvator” de cei cărora nimeni nu le mai dădea nicio speranţă de achitare. Multe dintre procesele în care Delavrancea a fost avocatul apărării au devenit celebre datorită achitărilor spectaculoase obţinute de avocatul cauzelor pierdute.

”În sala unde pledează Delavrancea nu poţi intra”

Se spune că pledoariile avocatului Delavrancea umpleau sălile de tribunal ca la spectacole.

“Denunţ baroului pe Delavrancea ca pe o primejdie pentru societate. În sala unde pledează Delavrancea nu poţi intra. Să se puie preţuri de intrare mai mari decât la reprezentaţiile cu Sarah Bernhardt. Să se introducă în Codul penal un articol: acuzatul pe care îl apara Delavrancea – inocent din oficiu, dar Delavrancea să-ţi rostească pledoaria pentru desfătarea publicului”, spunea George Ranetti despre avocatul Delavrancea.  

De-a lungul carierei sale de avocat, Delavrancea a apărat acuzaţi de crimă şi a reuşit să îi achite, deşi nimeni nu le dăduse nicio speranţă. Când un aromân a ucis cu o coadă de topor, în centrul Bucureştiului, un confrate, Delavrancea a fost singurul avocat care s-a încumetat să preia apărarea acestuia. Nu numai că l-a salvat pe acuzat de puşcărie, dar a reuşit, graţie talentului său oratoricesc, să îl transforme pe acuzat într-un erou.

Un alt proces răsunător în epocă a fost cel al unei tinere acuzate de omor. ”O tânără părăsită trage două gloanţe asupra seducătorului. El declară juraţillor c-o va lua de soţie. Delavrancea o apără. Lupta nu e grea, dar îi dă prilej să ţie o superbă conferinţă însufleţită de oratoria lui în vecinică acţiune, despre iluziile şi deziluziile datorite sentimentului care, printr-un capriţios paradox, desmeardă şi chinuieşte, loveşte şi mângâie, te leagănă între vis şi viaţă cu egală intensitate”, scria despre Delavrancea Mihail Mora, în 1926, în Biblioteca Marilor Procese.

 
Avocatul lui Caragiale
 
Delavrancea a fost avocatul marelui dramaturg Ioan Luca Caragiale în procesul pe care acesta l-a intentat, pe 18 decembrie 1901, împotriva publicistului Const. Al. Ionescu, cunoscut sub pseudonimul de Caion. Caragiale l-a acuzat pe Caion de calomnie prin presă. Scandalul a plecat de la acuzaţiile lansate la adresa lui Caragiale de Caion, prin două articole de presă. Publicistul Caion îl acuzase pe Caragiale ca a plagiat drama Năpasta, după o operă a unui draamaturg ungur numit Kemeny Istvan.
 
Delavrancea a fost apărătorul lui Caragiale în procesul de plagiat. Prieten bun cu Caragiale, Delavrancea a reuşit să demonteze acuzaţiile de plagiat şi să spele în faţa juraţilor onoarea lui nenea Iancu. 
 
„Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!“, a susţinut Delavrancea în pledoaria finală în faţa juraţilor.
 
În urma prestaţiei de avocat a lui Delavrancea, Caion a fost condamnat la trei luni inchisoare, 500 de lei amenda si 10.000 lei despagubiri civile. Procesul a fost rejudecat şi Caion a fost achitat, însă pledoaria lui Delavrancea şi succesul din primul proces au făcut istorie. 

 

A obţinut achitare pentru arhitectul Socolescu
 
Marele orator l-a apărat şi pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat ca si-a dat foc locuinţei pentru a încasa prima de asigurare. Cazul era considerat unul pierdut în condiţiile în care toate împrejurările incendiului dovedeau vinovăţia celui acuzat. Faptul că mobila din casă fusese aranjată în centrul camerelor, că gurile de apă pentru incendiu fuseseră acoperite, că arhitectul plecase în concediu în aceeaşi zi în care s-a produs incendiu, amnezia simulată de acuzat care nu îşi mai amintea câte lumânări a cumpărat şi polemica avută cu societatea de asigurări Dacia Română, toate au fost argumente care îl incriminau pe arhitect.
 
Delavrancea însă le-a demontat pe rând, fiind singurul care a crezut în inocenţa acuzatului pe care îl cunoştea din perioada studenţiei. Pledoaria sa finală pentru apărarea lui Socolescu a durat patru ore şi jumătate. A început seara la ora 21.30 şi s-a terminat a doua zi, la ora 1.30. Partea civilă a procesului era reprezentată de avocaţi de seamă precum Take Ionescu, N. Xenopol, Alexandru Djuvara.
 
Delavrancea a sensibilizat juraţii şi a reuşit să întoarcă verdictul în favoarea celui pe care îl apăra. ”Justiţia juraţilor este singura care se apropie de justiţia divină. Justiţia dumneavoastră afundă sau înalţă, distruge sau salvează, fără ca noi să stim de ce. Din taina nepatrunsă de sus şi din misterul conşţiinţei dumneavoastră, fulgera verdicte înaintea cărora ne închinăm ca în faţa unei puteri indiscutabile, hotărârea celui de sus şi a dumneavoastră neavând nici un motiv pe care să-l ştim”, a spus marele avocat în pledoaria sa, obţinând achitarea clientului său.