Video Minele de aur ale romanilor de la Roșia Montană, dinamitate în comunism. Cum a fost distrus Masivul Cetate

La două decenii de la închiderea minelor de aur de la Roșia Montană, cea mai veche așezare minieră din Apuseni păstrează încă „cicatricile” unei perioade îndelungate de exploatare. Muntele care adăpostea impresionantele mine antice ale romanilor a lăsat locul unui crater uriaș.

Roșia Montană, la poalele masivului Cetate. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

În luna mai s-au împlinit 20 de ani de la oprirea activității miniere la Roșia Montană. Cea mai faimoasă așezare auriferă din România are o tradiție de peste două milenii în minerit și a funcționat până în 2006, însă exploatările din ultimele decenii înainte de închidere i-au schimbat înfățișarea și au dus la distrugerea unuia dintre monumentele emblematice ale Antichității: Masivul Cetate, locul unde a început povestea minelor de aur din Apuseni.

Minele de aur din Dacia Romană

La Roșia Montană, aurul a fost căutat încă din epoca bronzului, înainte de cucerirea romană, susțin unii istorici, chiar dacă nu există dovezi arheologice în acest sens. Anticii au început activitatea minieră la suprafață, încurajați de zonele unde filoanele bogate erau vizibile, urmând apoi ca, prin săpături, să adâncească locurile unde au luat urma filoanelor.

La începutul secolului al II-lea, la numai câțiva ani după cucerirea teritoriilor dacice, romanii au înființat în Apuseni primele districte aurifere, numite Alburnus Maior (Roșia Montană), atestat din 131 d.Hr., Ampellum (Zlatna) și Auraria Minor (Abrud), atestate și ele din secolul al II-lea, și au deschis primele galerii miniere, ale căror vestigii s-au păstrat de-a lungul timpului, în special la Roșia Montană și la Ruda (12 Apostoli).

Zăcământul de la Roșia Montană a fost exploatat intens în perioada romană (105-271), după cum atestă tăblițele cerate descoperite în galeriile vechi între anii 1786 și 1855, numeroasele vestigii lapidare descoperite la suprafață, dar și câteva datări C14 efectuate pe probe de lemn recoltate din subteran. Cea mai veche tăbliță cerată menționează anul 131. Unii istorici au arătat că activitatea minieră la Roșia Montană a continuat și după părăsirea zonei de către administrația romană, spre sfârșitul secolului al III-lea.

Aurul legendar de la Roșia Montană

Ea a fost reluată în epoca medievală, începând din secolul al XIV-lea, dezvoltându-se treptat și intensificându-se în secolele următoare.

→

Imaginea 1/16: Rosia Montană Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (263) JPG

„La Roșia Montană, ca și la Vîlcoi, se găsește aur masiv în bucăți mai mari. Astfel, puțin mai înainte de prezența mea au dat de un bulgăre de aur de 15 kilograme. Oriunde se caută aur, se găsește. Munții de la Roșia Montană sunt cei mai bogați din Transilvania și poate nu există în întreaga lume un loc unde, pe un spațiu atât de mic, se găsește o cantitate așa de mare de aur. În toate părțile sunt aici mine care dau randament fără excepție”, informa publicistul Auguste de Gerando, care a explorat ținutul în secolul al XIX-lea.

Aurul era prezent la Roșia Montană atât în subsol, cât și la suprafață, iar localnicii profitau din plin de bogăția așezării. Aveau cele mai frumoase locuințe din Apuseni, pe care le împodobeau adesea cu aur.

„Când ploaia face să iasă din albie pâraiele muntelui, se găsește aur în noroiul drumului. Timpul ne-a favorizat și în această privință într-atâta, că am putut vedea cu ochii această minune. Un om a luat pământ din fața picioarelor noastre, l-a spălat câtva timp și ne-a arătat pe fundul albiei sale praf de aur. Toți țăranii din Roșia Montană adună aur. Îndată ce posedă mijloacele necesare, își cumpără o bucată de teren, iar profitul de aur este totdeauna așa de mare, că în acest mic colț al Transilvaniei terenul este mult mai scump decât în Franța”, relata călătorul.

Moștenirea romană la Roșia Montană

Până la mijlocul secolului XX, minele romane de la Roșia Montană se distingeau în peisajul așezării montane, aflată la circa 10 kilometri de orașul Abrud, în jurul masivelor Cârnic și Cetate.

„Minele Cetatea Mare și Cetatea Mică de la Roșia Montană, mai exact din muntele Cârnicul Mare, sunt și astăzi o icoană vie a ingeniosului mod de extracție practicat de romani. Masivul Cârnicul, încă din timpuri preistorice, a fost sfredelit și găurit de jur-împrejur, de sus în jos, prin galerii sau stolne, asemenea unei cetăți asaltate de brațe dornice, cu orice preț, de pradă și îmbogățire. Romanii erau foarte abili în săparea cavernelor cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Unele dintre aceste caverne, săpate în masivul de piatră dură, atrag și astăzi admirația vizitatorilor“, amintea istoricul Ion Rusu Abrudeanu, în anii ’30.

În Masivul Cetate, locul celor mai valoroase vestigii romane, minerii antici au săpat în brecie și dacit, cu dalta și ciocanul, cu focul și cu apa, niște căldări uriașe, numite Curți de Aur, separate de pereți prăpăstioși, în care s-au păstrat ca într-un șvaițer celebrele galerii romane numite cuniculi, arăta profesorul Ioan Lucian Bolunduț, în volumul „Istoria aurului românesc”.

„Prima curte (Cetatea Mare) se întindea pe 2.400 de metri pătrați și avea o adâncime de 60 de metri; a doua – 1.200 de metri pătrați și 50 de metri adâncime; a treia (Cetatea Mică) – 600 de metri pătrați și 50 de metri adâncime; a patra – 300 de metri pătrați și 40 de metri adâncime. Între pereții dintre căldări a mai rămas mult aur, astfel că de pe la mijlocul anilor 1700 s-au făcut proiecte pentru exploatarea lor”, adăuga istoricul.

Deși, de-a lungul timpului, inginerii și proprietarii minelor au cercetat vechile „curți” de aur, pentru a continua exploatarea, în minele de aur de la Roșia Montană activitatea a continuat în subteran.

Minele de aur, naționalizate în 1948

În 1948, perimetrul minier de la Roșia Montană a fost naționalizat, iar în următorii ani exploatarea a fost extinsă și intensificată în jurul masivului care adăpostea minele antice. Până atunci, din 1922, statul deținea o parte a perimetrului minier, iar numeroase galerii erau ale localnicilor. 

În 1954, pentru a continua să fie ocolită de distrugeri, Cetatea romană de la Roșia Montană a fost declarată monument al naturii, stabilindu-i-se un perimetru de protecție sub forma unui pătrat cu latura de 250 de metri, care cobora pe o adâncime de 94 de metri, cu interzicerea exploatării minereului în acest bloc de 5.875.000 de metri cubi, notează profesorul Ioan Bolunduț.

Odată cu naționalizarea minelor de aur din Roșia Montană, minele private ale localnicilor, exploatate în forma tradițională, au fost suprimate. Șteampurile, canalele de dirijare a apei și vechile intrări în minele de familie au fost distruse, odată cu unele dintre locuințele vechi ale sătenilor.

→

Imaginea 1/16: Roșia Montană Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (151) JPG

Palatul baroc Ajtai din centrul așezării – emblemă a epocii sale de prosperitate – a fost și el demolat, fiind înlocuit cu un bloc muncitoresc, iar alte clădiri de epocă au fost lăsate să se ruineze ori și-au pierdut calitatea de locuințe permanente, fiind folosite ca locuri de cazare pentru minerii aduși aici din alte locuri ale țării. Unele au fost achiziționate de compania canadiană și conservate, chiar dacă au rămas pustii de mai mulți ani. În jurul Roșiei Montane, rămășițele fostelor mine de aur, exploatate în diferite epoci, se găsesc la tot pasul.

În anii ’60, statul român a început noi lucrări de explorare în masivele Cetate și Cârnic, care au dus, în final, la decizia de a opri lucrările subterane și de a transforma munții în cariere miniere.

„În 1970, Masivul Cetate a fost scos de pe lista monumentelor naturii, dându-se cale liberă începerii exploatării, care a și demarat imediat. Vreo doi ani s-a lucrat mai mult manual, între cotele +1.004 metri și +970 metri, excavându-se trepte cu înălțimea de 2,5–3 metri, până la nivelarea vârfurilor masivului și amenajarea unei platforme de lucru la cota de +970 m, pentru folosirea utilajelor grele: foreze NKR 100, excavatoare termice de 1,25 tone, autobasculante Bucegi de 5 tone, buldozere S 1300 și sondeze GP 1. Sub această cotă s-a aplicat metoda de exploatare cu camere de minare, folosită până în 1989, când s-a ajuns la cota +910 metri”, arată Ioan Bolunduț.

Tone de explozibil, folosite la dinamitarea muntelui

Muncitorii săpau o galerie principală, conectată prin alte două galerii secundare, în care introduceau până la cinci tone de material exploziv (TNT), produs în uzinele din Făgăraș sau preparat la fața locului dintr-un amestec de 95% azotat de amoniu și 5% motorină. Cu ajutorul dinamitei, galeriile erau aruncate în aer. După 1980, utilajele folosite în exploatarea minieră au fost înlocuite cu altele, cu capacități mai mari, pentru creșterea productivității excavării: foreze SBS-250, excavatoare S 1202, încărcătoare frontale IF 1802 și autobasculante Raba de 16 tone.

→

Imaginea 1/10: Glalerii romane Foto Muzeul mineritului din Roșia Montană (1) jpg

„Marile excavații vechi (curtea) au fost atacate din primele momente de organizare a carierei și au dispărut definitiv la începutul anilor 1980. Progresiv au fost distruse nivelurile subterane succesive. În prezent, talpa carierei este stabilită la cota 890. Ceea ce a rămas din vestigiile masivului Cetate a făcut obiectul a numeroase acțiuni de explorare de suprafață și subteran în timpul lunii mai 2001. Pe versanții neafectați de lucrările din cariera Cetate se remarcă numeroase urme ale activității miniere (halde, depresiuni, căi de acces), mult mai numeroase decât lasă să se imagineze planurile de sinteză disponibile”, arătau cercetătorii Béatrice Cauuet, Bruno Ancel, Christian Rico și Călin Tămaș în lucrarea „Rețelele miniere antice. Misiunile arheologice franceze 1999-2001”.

În anii ’80, la Roșia Montană munceau peste 1.200 de oameni. Însă zăcământul, considerat promițător la începutul exploatării în carieră, s-a dovedit mai puțin rentabil.

„După 1990, exploatarea de suprafață a fost continuată, în pofida lipsei de eficiență economică, iar efectele asupra mediului natural și asupra patrimoniului cultural au continuat pe aceeași linie a distrugerii prin indiferență. Alături de masivul Cetate, este afectat de acest tip de exploatare și masivul Cârnic, ale cărui coaste nordică și estică sunt brăzdate de lucrările actuale de terasare, de amenajare de drumuri și de extracție. Chiar dacă aceste lucrări au afectat vestigiile miniere istorice, cea mai mare parte dintre acestea sunt conservate și se adaugă fundalului natural sudic al așezării. Masivele Orlea, Jig și Văidoaia, care compun fundalul natural nordic al așezării, se conservă neatinse de la încetarea exploatărilor tradiționale, în 1948”, arătau, în 2006, Ștefan Bâlici și Virgil Apostol, atunci specialiști ai Ministerului Culturii.

Muntele distrus pentru 15 tone de aur

Mina de la Roșia Montană a fost închisă în mai 2006. Atunci, mai lucrau aici 460 de oameni, atât din Roșia Montană, cât și din localitățile apropiate. În urma exploatării a rămas o carieră uriașă, care mărginește satul montan.

„În cei peste 25 de ani de exploatare a carierei s-au prelucrat circa 15 milioane de tone de minereu, din care s-au obținut 15 tone de aur și 56 de tone de argint. A fost mult, a fost puțin? Să nu uităm că prin dispariția Cetății romane de la Roșia Montană a dispărut unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice miniere din lume, ce a dăinuit peste două milenii”, arată profesorul Ioan Bolunduț.

În subteranele Masivului Cetate, rețeaua de galerii subterane se întinde pe mai mult de 35 de kilometri, unele rămânând accesibile și mai puțin degradate, nefiind apropiate de carieră. La Roșia Montană s-au păstrat câteva galerii romane care pot fi vizitate de cei care ajung la muzeul local al mineritului.

Accesul în subteran poate fi făcut printr-un portal betonat, urmat de un plan înclinat cu o lungime de peste 50 de metri. Turiștii coboară pe verticală aproximativ zece etaje, ajungând la galeriile cu o lungime de 170 de metri, declarate monument istoric. Alături de galeriile romane din Roșia Montană, aici au fost descoperite necropole antice, monumente funerare, edificii sacre și ruinele unor clădiri publice datând din Antichitate.

În apropiere de Roșia Montană se află și uriașa carieră cupriferă de la Roșia Poieni, una dintre cele mai mari din Europa, unde zăcământul estimat la circa 900.000 de tone de cupru reprezintă aproximativ 60% din rezerva exploatabilă a României.

În ultimii ani, peisajul Roșiei Montane a trecut prin mai multe transformări. Noul statut al localității, care include un sit UNESCO, i-a sporit atractivitatea, iar numărul turiștilor este în continuă creștere, spun localnicii.