Video Locuri unicat din Dacia Felix: cele mai atractive așezări antice din vremea romanilor, de vizitat în 2026
0Adesea trecute în plan secund în perioada comunistă, când regimul era mai interesat de mitologia dacică, monumentele unicat ale Daciei romane au revenit în prim-plan în ultimii ani. Restaurările și includerea unora dintre ele în patrimoniul UNESCO le-au readus în circuitul turistic internațional.
Războaiele daco-romane de la începutul secolului al doilea au dus la distrugerea celor mai importante cetăți dacice aflate în Munții Carpați și au însemnat un nou început pentru comunitățile care locuiau în Antichitate pe actualul teritoriu al României.
Dacia Felix din vremea romanilor
Ținuturi întinse, locuite de triburile din Dacia, au fost integrate în noua provincie imperială de la nord de Dunăre, pe care, în ultimii ani ai existenței sale, la mijlocul secolului al treilea, împărații romani au numit-o „Dacia Felix”.
Provincia romană de la nord de Dunăre cuprindea ținuturile mlăștinoase și fertile din bazinele Dunării și Tisei, aflate în regiunile Olteniei, Banatului și Crișanei, locuri ideale pentru iernatul turmelor, dar și actuala regiune a Ardealului, cu resurse impresionante de sare, aur și minereuri, cu păduri seculare, râuri navigabile și zone potrivite agriculturii.
Romanii au stăpânit „Dacia Felix” din vremea împăratului Traian (53–117 d.Hr.) până în jurul anului 270, când armata și administrația au fost retrase din provincie. Până la sfârșitul secolului al doilea, Imperiul Roman se afla în culmea înfloririi sale, iar acest lucru s-a reflectat și asupra noii sale provincii, chiar dacă era una dificil de administrat.
Ținuturile din nordul Dunării erau vulnerabile în fața invaziilor și au rămas locuite de o populație care nu fusese pe deplin asimilată și nu devenise loială Romei. Totuși, romanizarea a fost intensă, iar urmele ei au rămas vizibile până în prezent în numeroasele așezări antice, în fostele drumuri romane și fortificații, în stațiuni, centre miniere, moșii și construcții impozante care au păstrat amprenta istorică.
Centrele urbane romane au stat la baza multor cetăți și orașe medievale, iar fostele drumuri imperiale au continuat să fie intens folosite în epocile următoare. Atracția pentru vestigiile antice a crescut începând din secolul al XIX-lea, când acestea au început să fie redescoperite de oameni de știință și tratate cu mai multă grijă de comunități. În secolul XX, numeroase așezări istorice au fost restaurate, însă în ultimele decenii „moștenirea romană” a fost tratată de autorități cu mai puțin interes, iar multe situri au fost neglijate.
Situația multor monumente romane s-a schimbat treptat în ultimii ani, după ce investițiile finanțate cu fonduri europene și de statul român au dus la restaurarea lor. Unele situri, precum minele din Roșia Montană și fostele așezări și fortificații identificate ca parte a frontierelor Imperiului Roman în Dacia, au fost incluse în patrimoniul cultural mondial UNESCO. Numărul turiștilor care le vizitează a crescut și, deși unii dintre ei continuă să confunde orașul roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa cu capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia, locurile istorice se bucură de aprecierea vizitatorilor. Câteva dintre ele și-au păstrat unicitatea și au rămas embleme ale Daciei Felix.
Primul pod de piatră peste Dunăre, construit de romani
Primul pod de piatră construit peste Dunăre, pe actualul teritoriu al României, datează de la începutul secolului al II-lea.
A fost realizat de faimosul Apolodor din Damasc, arhitectul Forului și Columnei lui Traian din Roma, și s-a numărat printre „minunile Antichității” din Dacia. Podul, din piatră și bârne de stejar, avea o lungime de aproape 1,2 kilometri și a fost ridicat între anii 103 și 105. Rămășițele sale au fost identificate la Drobeta-Turnu Severin, pe malul stâng al Dunării.
Unii istorici arată că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parțial de la cursul normal, cu ajutorul unui braț mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizați cei 20 de piloni ai construcției. Podul antic peste Dunăre de la Drobeta a fost înfățișat pe Columna lui Traian și a fost descris de unii istorici antici.
„Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci. Înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Stâlpii se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut?”, relata istoricul latin Dio Cassius (155–229).
Autorul antic de la care s-au păstrat informații valoroase despre pod menționa că succesorii împăratului Traian au ordonat ca podul să fie distrus parțial, de teamă ca acesta să nu fie folosit de dacii răzvrătiți.
„Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință”, informa Dio Cassius.
În secolul al XIX-lea, ruinele podului, din care se vedea unul dintre pilonii săi de piatră, au devenit o atracție pentru călătorii pasionați de istorie, însă localnicii nu erau interesați de soarta lui, la fel cum s-a întâmplat și cu alte ruine ale unor monumente antice și medievale de pe teritoriul României. Declarate monument istoric, ruinele podului de la Drobeta-Turnu Severin au fost restaurate în ultimii ani.
Roșia Montană, inima ținutului aurifer al Daciei Felix
În Munții Apuseni, zăcămintele bogate de aur de la Roșia Montană (județul Alba) au fost exploatate încă din vremea dacilor, iar unii specialiști au arătat că aurul de aici ar fi putut fi folosit la confecționarea faimoaselor brățări regale din Sarmizegetusa Regia. Istorici din Antichitate, precum Herodot, Pliniu și Titus Livius, au menționat zona auriferă în scrierile lor.
În urmă cu aproape două milenii, la Roșia Montană au fost săpate galeriile romane, care pot fi vizitate și astăzi. Localitatea este atestată din anul 131 d.Hr., sub numele de Alburnus Maior, fiind una dintre cele mai vechi așezări miniere din Europa. Romanii au înființat în aceeași regiune și alte două districte aurifere, Ampellum (Zlatna) și Auraria Minor (Abrud), atestate și ele din secolul al II-lea, iar rămășițele unora dintre ele s-au păstrat.
La Roșia Montană au fost descoperite necropole antice, monumente funerare, edificii sacre și ruinele unor clădiri publice din Antichitate.
„Minele Cetatea Mare și Cetatea Mică de la Roșia Montană, mai exact din muntele Cârnic, sunt și astăzi o icoană vie a ingeniosului mod de extracție practicat de romani. Masivul Cârnic, încă din timpuri preistorice, a fost sfredelit și găurit de jur-împrejur, de sus în jos, prin galerii sau stolne, asemenea unei cetăți asaltate de brațe dornice, cu orice preț, de pradă și îmbogățire. Romanii erau foarte abili în săparea cavernelor cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Unele dintre aceste caverne, săpate în masivul de piatră dură, atrag și astăzi admirația vizitatorilor“, amintea istoricul Ion Rusu Abrudeanu.
Multe dintre fostele galerii romane au fost distruse de exploatările miniere din epoca modernă, reluate la sfârșitul secolului al XVIII-lea de Imperiul Austriac. Altele au dispărut în anii ’70, odată cu deschiderea carierei din zona Cetate. O parte dintre descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană, unde turiștii pot vizita în siguranță fostele galerii romane.
În 2021, peisajul minier de la Roșia Montană a fost inclus în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO, o recunoaștere care i-a schimbat destinul și a sporit interesul turistic. „Au fost și o mie de turiști pe zi la Galeriile Romane. Roșia Montană are atât de multe de oferit oamenilor“, afirma localnicul Sorin Jurca, unul dintre cei care militează pentru conservarea și renașterea satului.
În prezent, peste jumătate dintre clădirile satului sunt însă părăsite, din cauza blocajului în care a ajuns ultimul mare proiect minier derulat aici după 1990.
Germisara, băile unde romanii aduceau ofrande de aur
În România, apele termale au fost folosite din cele mai vechi timpuri, arată descoperirile arheologice. Peste 20 de localități antice s-au dezvoltat în jurul unor astfel de izvoare. Trei dintre ele au păstrat vestigii impresionante din epoca romană: Băile Herculane (Caraș-Severin), Călan și Geoagiu (Hunedoara).
Cele mai bine conservate băi termale romane se află la Geoagiu. Aici se păstrează rămășițe de bazine romane alimentate de izvoare mineralizate, ruine de temple, un drum roman de piatră și vestigii ale unui castru care supraveghea valea Mureșului și intrarea în zona aurului din Apuseni.
Germisara a fost înființată pe un fost „drum al aurului” din Munții Apuseni, care lega capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de centrele miniere de la Zlatna, Abrud și Roșia Montană. A fost redescoperită în secolul al XIX-lea, iar în jurul ruinelor sale s-a dezvoltat treptat stațiunea Geoagiu-Băi.
Odată cu extinderea zonei de agrement, monumentele sale antice au avut tot mai mult de suferit. La începutul secolului XX, ele au fost folosite la construcția caselor și bisericilor din Geoagiu ori ca piese decorative în curțile și conacele familiilor înstărite din zona Hunedoarei.
Regimul comunist a transformat fosta stațiune romană într-una destinată turismului de masă, construind mai multe hoteluri și extinzând facilitățile termale. Apele care alimentau fostele terme romane au fost captate pentru a fi folosite în noile bazine ale ștrandului.
În anii ’80, lucrările de amenajare din stațiunea Geoagiu-Băi au scos la iveală un bazin natural și alte bazine săpate în stâncă, prevăzute cu bănci de travertin. S-au găsit aici statuete și altare votive dedicate nimfelor și zeiței Diana, precum și cel puțin opt plăcuțe votive de aur, aduse ca ofrande.
„În anul 1987 au început, pe o mică înălțime din centrul stațiunii, lucrările de construcție ale unor noi instalații balneare. Lucrătorii s-au adâncit într-un crater natural, care se formase cândva odată cu explozia gazelor și de unde în Antichitate izvora apa termală. Astfel au ieșit la iveală circa 600 de monede, patru altare cu inscripții și, rezultatul cel mai prețios, șapte plăcuțe de aur (n.r. ulterior a mai fost găsită una). Întreaga zonă era sacră, iar centrul cultului îl constituia tocmai bazinul natural, craterul de unde izvora apa. Cea mai importantă descoperire o reprezintă plăcuțele de aur”, arătau arheologii Ioan Piso și Adriana Pescaru.
Plăcuțele votive de la Germisara au fost confecționate din foițe de aur de 22 de carate, cu grosimi de un milimetru sau mai puțin, în tehnica au repoussé, cu ajutorul unei matrici de lemn. Încă din anii ’80 exista bănuiala că unele artefacte au fost sustrase la momentul descoperirii. Alte trei plăcuțe de aur au ieșit la iveală în ultimii ani, existând suspiciunea că provin din același loc.
Dintre cele opt plăcuțe descoperite la Germisara, cinci poartă inscripții. Pe două dintre ele a fost gravată imaginea zeiței Diana, a pădurilor, și a zeiței Hygia, a medicinei. Alte trei plăcuțe au fost închinate nimfelor. Una dintre ele cuprinde următoarea inscripție: Nymfis Decebalus Luci(i) Postii, adică „Nimfelor le-a pus (ofranda) Decebalus, fiul lui Lucius”.
„Un Decebalus, deci un purtător al numelui ultimului rege al Daciei libere, nu putea fi însă decât dac. Cum inscripția se datează, împreună cu cealaltă, în a doua jumătate a secolului al II-lea, Decebalus face parte din a doua sau din a treia generație de daci din provincie. Tatăl său poartă un nume roman, Lucius, deoarece în primii ani ai provinciei un nume dacic nu putea să nu-l dezavantajeze pe purtătorul său. Vremurile se liniștesc, iar dacul Lucius își va numi fiul Decebalus. Acesta este, în ciuda numelui, mai romanizat decât tatăl său. Este înstărit, scrie sau dictează un text latinesc și se închină nimfelor; îi mai lipsește cetățenia romană, pe care el sau fiul său o va primi cu siguranță”, arată arheologii Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, unde sunt păstrate șapte astfel de ofrande.
Moștenirea romană din România
Alături de locurile unicat care amintesc de Dacia Felix, turiștii care vizitează România pentru a explora vestigiile romane pot descoperi și alte monumente impresionante. Amfiteatrul din Ulpia Traiana Sarmizegetusa este cel mai faimos monument al primului oraș roman înființat pe teritoriul Daciei după cucerirea romană.
În județul Sălaj, călătorii găsesc ruinele fostului oraș antic Porolissum, cu monumente bine conservate, precum amfiteatrul și drumul roman. Cetatea din Alba Iulia păstrează vestigiile fostei așezări urbane din vremea romanilor, cunoscută sub numele de Apulum. În secolele II și III, Apulum era un important centru economic, militar, administrativ și de comunicații al Daciei romane, dezvoltarea sa fiind susținută și de resursele bogate de aur și argint din Munții Apuseni, exploatate de romani.
Localitatea Adamclisi din județul Constanța este cunoscută pentru monumentul triumfal Tropaeum Traiani, ridicat în secolul al II-lea d.Hr. în cinstea victoriei împăratului Traian asupra dacilor. Monumentul a fost reconstituit în 1977, pe baza unor modele ipotetice ale edificiului antic, aflat în ruine. Tot în județul Constanța se găsesc ruinele cetății Capidava, fostă cetate romano-bizantină strategică pe malul Dunării. Capidava apăra granița imperiului și găzduia o garnizoană de soldați. Fortificația a fost distrusă de goți în secolul al III-lea și părăsită definitiv în secolul al XI-lea, însă ruinele sale pot fi admirate în prezent, după ce au trecut prin procese de restaurare.
Aflat în orașul Turda (județul Cluj) și restaurat în ultimii ani, situl arheologic Potaissa s-a numărat printre așezările antice importante, rolul său economic fiind legat de exploatările de sare din împrejurimi. Castrul roman a fost restaurat în urma unui proiect de peste cinci milioane de euro, finanțat din fonduri europene.
Se încarcă comentariile...
