Calvarul saşilor din Transilvania deportaţi în lagărele din Rusia. Povestea unor supravieţuitori din Cugir şi Sebeş
0
Peste 50.000 de saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat au fost deportaţi în Rusia după al Doilea Război Mondial. Aproape 10.000 dintre aceştia au murit în lagărele ruseşti. În satele şi oraşele din Transilvania mai există încă supravieţuitori ai deportărilor, care nu au vrut să părăsească România pentru a emigra în Germania.
Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică este o faţetă a evenimentelor numite Strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial, strămutare care a constat în acţiuni de deportare în masă în Uniunea Sovietică a unei părţi din populaţia civilă de origine germană, acţiuni care au avut loc nu numai în România, ci în toate ţările foste aliate cu Germania şi care au ajuns sub influenţa sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945.
Aceste deportări pot fi considerate printre altele şi drept o răzbunare împotriva celora care au declanşat dezastruosul război. Ele au încălcat însă dreptul internaţional. În timp ce prin Procesele de la Nürnberg organizate de Aliaţi în 1945-1946, capii puterii naziste au fost condamnaţi la închisoare sau chiar la moarte, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populaţiei civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiţii inumane, nimeni nu a fost încă tras la răspundere.
În satele şi oraşele din Transilvania mai trăiesc încă supravieţuitori ai deportărilor din urmă cu peste 50 de ani. În oraşul Cugir din Alba, mai trăiesc aproximativ 40 de etnici germani. Aceştia – în mare parte femei – sunt supravieţuitori ai pogromului rusesc din perioada 1945-1949 şi ai marii emigraţii de după 1989. Dacă în 1992 mai erau la Cugir 189 de etnici germani (şvabi, nemţi sau saşi), în 2002 numărul lor aproape s-a înjumătăţit, ajungând la 78. Selecţia naturală a mai înjumătăţit în ultimii 14 ani şi această cifră.
„În urmă cu 68 de ani a început pentru ei calvarul ce a durat aproape 5 ani de zile – respectiv deportarea în URSS”, povesteşte ing. Aurel Voicu, preşedintele Asociaţiei Pro Cugir. „Cauza: în anii 1940-1943 unii tineri de naţionalitate germană, respectiv saşi, au servit în armata germană, ceea ce a dus la numirea lor ca SS-işti sau nazişti. În aceste condiţii etnicii germani (saşii) au fost printre primii puşi să plătească – prin muncă forţată în lagărele de muncă sovietice. Mulţi dintre cei deportaţi şi-au pierdut viaţa în acele locuri. Drama a început la 13 ianuarie 1945 (cu patru luni înainte de încheierea armistiţiului din 9 mai 1945) când s-a pus în aplicare Ordinul 031/6 ianuarie 1945 care prevedea ca bărbaţii de origine germană cu vârste între 17 şi 45 de ani şi femeile cu vârsta între 18 şi 30 de ani să fie deportaţi în URSS pentru reparaţii după războiul din perioada 1940-1945. În acest fel, din toată România, cât şi din Cugir, etnicii germani au fost evacuaţi cu forţa şi trimişi în lagăre de muncă din URSS. În anul 1949, cei care au supravieţuit muncii epuizante şi vieţii pline de privaţiuni, au revenit la locurile natale”, povesteşte Aurel Voicu.
Povestea unui supravieţuitor din Cugir
Supravieţuitorii deportării sovietice sunt acum persoane în vârstă de peste 85 de ani, bătrâni şi suferinzi, care îşi poartă cu stoicism, pe umerii plecaţi, povara calvarului prin care au trecut. Printre supravieţuitorii deportării ruseşti din Cugir o regăsim pe Magdalena Weber, din cartierul Suseni. S-a născut într-un sat din Banat şi s-a căsătorit cu Weber Francisc – fost deportat şi el. Francisc Weber a fost unul dintre cei mai pricepuţi strungari în fier de la U.M. Cugir, fiind şi şef de secţie. În cartea de 24 de pagini cu titlul: Jurnal de lagăr 13 ianuarie 1945 – 5 noiembrie 1949, scrisă cu ajutorul profesoarei Margareta Dâncan, Magdalena Weber povesteşte calvarul anilor petrecuţi în gulagul sovietic. Povestea dânsei, aceeaşi cu cea a altor mii de persoane deportate în acea perioadă, este de o simplitate tristă şi dureroasă.
“În 13 ianuarie ni s-a ordonat mie, care aveam 17 ani, şi surorii mele, care avea 20 de ani, să ne prezentăm la şcoala din sat, fiecare cu câte o păturică, o periniţă, nişte haine de schimb şi mâncare pentru zece zile. Cu această bocceluţă am călătorit – în bou-vagon – 32 de persoane, de la 17 ianuarie la 9 februarie 1945, timp de 24 de zile. De la graniţa cu URSS am fost mutaţi în alte vagoane, de acelaşi fel, dar mai mari, în care erau înghesuiţi 90 de oameni, în mijlocul vagonului fiind o gaură în podea în care ne făceam necesităţile… Păstrez încă biletele de tren de la întoarcerea din URSS ca amintire a acelor vremuri prin care am trecut în urmă cu 68 de ani”, scrie Magdalena Weber în memoriile sale din lagărul rusesc.
Operaţiunea deportării saşilor din Sebeş
”În 11 ianuarie 1945 începe, la nivelul oraşului Sebeş, prima fază a deportării, care a impus un nou termen în limbajul local: ridicarea saşilor. La Sebeş, dar şi în satele săseşti din împrejurimi, se formează comisii speciale pentru “ridicare”, conduse de un ofiţer sovietic, secondat de un ofiţer de poliţie sau din legiunea de jandarmi, de militari ruşi, jandarmi şi militari români. Între 11 şi 15 ianuarie, această comisie lucrează mai mult “la birou”. Pe baza datelor strânse anterior se întocmesc liste cu cei care trebuie ridicaţi. Ordinele de sus prevedeau că trebuia să fie ridicaţi bărbaţii de la 17 la 45 de ani şi femeile de la 18 la 30 de ani, excepţie făcând cei bolnavi sau infirmi şi femeile cu copii mici. Din Sebeş trebuia să fie ridicaţi 315 etnici germani. Zilnic, în special noaptea, echipe având conducere rusească, formate din 4-5 jandarmi sau soldaţi, mergeau la adresele etnicilor germani, ridicându-l pe cel vizat. Operaţiunea era şi pentru autorităţi una foarte grea, fiindcă se cerea un număr prea mare, faţă de populaţia existentă în oraş la sfârşitul războiului. În plus, foarte mulţi etnici germani au luat drumul satelor mărginene, ascunzându-se în casele românilor prieteni, de la Şugag, Mărtinie, Loman, Sebeşel, Purcăreţi”, afirmă prof. Nicolae Afrapt.
Rezultatul acţiunilor din 15-20 ianuarie a adus un număr insuficient de persoane ridicate, faţă de cât era planificat. În plus, au fost ridicaţi bărbaţi şi femei sub şi peste vârsta prevăzută. Aceştia au fost duşi şi închişi în localul şcolii de la Poştă (astăzi Colegiul Tehnic). De altfel, în acele zile, Sebeşul şi instituţiile sale, mai ales cele de învăţământ, au devenit lagăre pentru cei ridicaţi pentru deportare: aici au fost aduşi şi cei din Petreşti, Pianu de Jos, Câlnic, Gârbova, Vingard şi din alte zone. Duminică, 20 ianuarie 1945, era o zi geroasă, cu un soare strălucitor. Margareta Bojiţă, una dintre femeile deportate, mărturisea următoarele: “Cu câteva minute înainte de ora 15.00 am fost anunţaţi că plecăm. Am fost scoşi în stradă şi încolonaţi câte 4, bărbaţii în faţă, femeile în spate […] În jurul nostru, soldaţi ruşi cu pistoale automate […] Fără să ştim ce ne aşteaptă şi unde vom merge cântam cu toţii Siebenbürgen Lad des Segens (Transilvanie pământ binecuvântat) şi Kein Schöner Land in diesen Zeit (Nu-i ţară mai frumoasă). Toţi locuitorii oraşului erau pe trotuare, cu lacrimi în ochi, ne salutau şi se rugau să ne întoarcem. Erau şi români şi germani”.
Saşii au fost îmbarcaţi într-un tren cu 8 vagoane, care a plecat prin Alba Iulia, Blaj, Sighişoara, Braşov, luând alte şi alte vagoane. Pentru toţi era un drum total necunoscut. Au fost duşi în Dombas, în ţinuturile subpolare, fiind împrăştiaţi în sutele de lagăre înfiinţate. Pentru unii, bolnavi şi cu copii mici, fiindcă nu mai puteau să muncească, această „excursie gratuită” a durat până în toamna anului 1946, când au fost trimişi acasă, iar pentru alţii calvarul a ţinut 3-4 ani, pentru fiecare cât a rezistat. Pentru cei sănătoşi, deportarea a durat 5 ani, până în decembrie 1949. Zece dintre cei deportaţi au parcurs ultimul drum; ei au murit din cauza foametei, a frigului, a muncii grele, peste limită, îmbogăţind cu oasele lor solul imensei Rusii. Cei care s-au întors, au venit bolnavi, răniţi, sleiţi de puteri şi au rămas marcaţi pentru toată viaţa.
Statisticile deportărilor în Uniunea Sovietică
Statisticile privind deportarea saşilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populaţia germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani şi persoane de 55 de ani. 9 din 10 deportaţi au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino şi Voroşilovgrad), restul în zona munţilor Ural. Deportaţii au fost repartizaţi în 85 de lagăre. O treime din deportaţi lucrau în mine, un sfert în construcţii, restul în industrie, agricultură şi în administraţia lagărelor. Foarte puţini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.
De aseemenea, circa 33.000 şvabi bănăţeni au fost ridicaţi de la casele lor între 14 şi 16 ianuarie 1945. În oraşe, cei vizaţi a fost scoşi cu forţa din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunaţi de jandarmi şi funcţionarii de la primării, duşi la locurile de adunare, apoi urcaţi în trenuri spre a fi trimişi la Timişoara.
Primele transporturi din Timişoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în şir, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi duşi spre minele de cărbuni şi centrele industriale sovietice. Acolo, deportaţii au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă şi măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (15%).
Se încarcă comentariile...
