Un mărţişor pentru o Europă îndepărtată

Vasile Dâncusenator Timiş

Am auzit din presă că Senatul a aprobat o sumă de bani pentru ca noi, euroobservatorii, să le oferim femeilor din Parlamentul Europei, oriunde le prindem, câte un mărţişor mioritic. Semn, poate, al dorinţei noastre de a ne împrieteni, de a intra cu tradiţii cu tot în marea familie a europenilor cu acte în regulă.
Aproape că uitasem de mărţişor, într-o primăvară pe care parcă nu eram pregătit s-o primesc. În copilăria mea năsăudeană, fetele dădeau mărţişoare băieţilor, iar pe 8 martie, băieţii se revanşau. La începutul copilăriei mele, când încă satul nu era invadat de magazine şi materiale sintetice, aceste mărţişoare erau nişte bănuţi roşii şi albi lucraţi chiar de mâinile lor de fetiţe. Într-un fel era un obicei destul de vechi, după care femela este cea care alege sau măcar ea este cea care face primul pas. Un mascul alfa, ales de fete dintre cei mai înalţi şi mai frumoşi, avea pieptul plin de mărţişoare, un semn de virilitate prematură, un fel de general sovietic în miniatură. şi acum, pentru a ştii că a venit 1 martie, nu trebuie să te uiţi în agendă şi nici să interpretezi îmbulzeala buticarilor care vând diverse kitsch-uri. O să observi că te trezeşti dimineaţa cu gustul duminicii poftei de viaţă. Cel bolnav uită pentru o clipă suferinţa la vederea şnurului roşu împletit cu alb, văduva simte o clipă fiorul interzis al iubirii, roşeşte şi apoi pleacă din nou privirea vinovată. Bătrânii se gândesc că nu ar fi bine să moară chiar primăvara şi, deşi poate şi-au dorit moartea de multe ori, pentru o clipă li se face frică şi îşi fac cruce. Adolescenţii se aruncă în disperate chefuri ale uitării de sine. Îmi zic atunci, ca maestrul meu stoic, Octavian Paler: "Când mă uit primăvara la copacii înfloriţi, la cerul senin, la întreaga natură care renaşte spectaculos, atunci îmi zic, foarte convins, că lumea asta nu înseamnă, domnule, numai chimie şi fizică; trebuie să mai fie încă ceva...".
Dar misiunea de a duce obiceiul nostru original la Bruxelles mă readuce la pragmatismul specific unei misiuni patriotice, chiar dacă pare de o mai mică importanţă. Mă gândesc cum va primi Europa gestul nostru de a aduce o ofrandă, în contextul celorlalte elemente pe care le cunosc despre relaţia noastră, după atâtea luni de tatonare pe care euroobservatorii români o fac în Parlamentul Europei.
Cred că gestul nostru de a aduce mărţişoare ar putea reactiva sau întări doar reflexele de politeţe ale europenilor, oameni în general foarte civilizaţi. Dar, dincolo de acest moment, România va rămâne o ţară tristă, undeva foarte departe de Europa. Va exista pe mai departe în jurnalele de televiziune doar prin gripa aviară sau prin găinăriile unor români pribegi. Dacă te uiţi în statistici o să observi că nu este nici o legătură dintre ponderea românilor în totalul criminalităţii emigranţilor şi marea vizibilitate mediatică. Este un soi de criminalitate de vitrină, România părând un teritoriu îndepărtat cu ascendenţe în vampirism, unde orice poate plasa imaginar toate formele de fărădelegi. Am discutat cu mulţi jurnalişti occidentali care ne-au confirmat: dacă un polonez sau un ungur face o infracţiune nu este o ştire, pe când orice implicare a unui român aduce confirmarea unei aşteptări din partea publicului.
şi noi avem o atitudine care ne îndepărtează de ei. Ca nişte ţărani veniţi la oraş, ne închidem în găoace, ne ascundem ca şi cum suntem victime sigure ale unui joc cu reguli stabilite în altă parte. Nu spunem sincer că anumite lucruri nu ni se potrivesc, că unele lucruri nu vrem pur şi simplu să le facem. Când europenii ne spun că este important să ne facem singuri reguli, pe care să le respectam, noi luăm reguli ale lor, pe care din următoarea clipă ştim că n-o să le integrăm în sistemul nostru de valori. Ne comportăm ca nişte victime, pentru că această postură ne scuteşte, în ochii noştri, de reponsabilitate.
Nu avem încredere în străini. Aşteptăm să fim iubiţi necondiţionat, ne supăram dacă cineva îşi permite să ne spună ceva ce nu ne place. În schimb, ne prefacem că suntem ascultători, notăm atenţi ce ne spun dascălii europeni, dar când au plecat, reîncepem cu propriile noastre obiceiuri. Nişte perverse mecanisme de simulare a supunerii ne fac să nu avem propria noastră personalitate, doar pentru că disimularea a devenit a doua noastră natură. O politeţe care doare înlocuieşte o veritabilă relaţie cu europenii. Politeţea rece este tocmai semnul unei lipse de relaţie. Ne zâmbim frumos, pare că ne interesează, dar nicio urmă de relaţie nu se înfiripă. Dregătorii noştri uită peste noapte majoritatea înţelegerilor sau le exagerează stringenţa, dregătorii lor simulează tratamentul egal şi interesul pentru România.
Nimic nu s-a schimbat fundamental în relaţia românilor cu lumea în ultima jumătate de secol. O stranie poveste parcă se repetă până şi în cazul experienţei familiei mele. Bunicul meu a stat doi ani, după încheierea celui de-al doilea război mondial, prizonier într-un lagăr de lângă Bruxelles. Când au fost trimişi acasă de către aliaţi, fiecare a primit câte un costum nou din stofă englezească. Mare bucurie pe capul ţăranilor năsăudeni când au văzut asemenea cadou nemaivisat. O singură hibă avea costumul acela, deşi nou, englezii îi tăiaseră o bucată bună din spate şi o înlocuiseră cu un petec imens. Cu acel petec mare în spate, bunicul meu a traversat toată Europa, oprindu-se în gara din Salva, unde nu a mai călcat peste trei decenii, cât a mai trăit. A pus undeva în cămară cadoul acela, dar nu l-a mai purtat niciodată. L-au ros moliile cu timpul, doar petecul a rămas, ultimă bucată, ca un memento al umilinţei.
Acum, eu ar trebui să duc un buzunar de mărţişoare în Parlamentul Europei, construit poate pe locul în care bunicul a fost prizonier timp de doi ani. Voi lipsi însă în această săptămână, o să-mi fac de lucru pe lângă casă. Nu vreau să fac un gest stângaci pe care femeile din Europa nu îl aşteaptă din partea noastră. Europa aşteaptă să semănăm cu ea, nu gesturi ritualice. Nu ştiu cum ar trebui să agăţ acele mărţisoare de pieptul unei Europe prea îndepărtate. şi nici nu ştiu cum s-ar putea pune un petec pe mărţişor.