Un fluture, pe lampa lui Băsescu

Tăriceanu şi liberalii săi ar putea avea soarta ţărăniştilor şi a preşedintelui Constantinescu, scoşi de pe scena politică nu atât de incompetenţa cu care au condus ţara, cât mai de

Tăriceanu şi liberalii săi ar putea avea soarta ţărăniştilor şi a preşedintelui Constantinescu, scoşi de pe scena politică nu atât de incompetenţa cu care au condus ţara, cât mai de grabă de luptele fratricide din propriul partid. În plus, atunci, ca şi acum, PD a reuşit să escamoteze cel mai bine responsabilitatea eşecurilor guvernării, lăsându-i pe alţii să plătească oalele sparte. "Dacă vom cunoaşte istoria, nu vom mai repeta greşelile trecutului", spun, adesea, cu emfază, oamenii politici. Realitatea ne demonstrează că această lozincă este falsă. Pentru că, dacă privim în istoria recentă a României, putem să observăm că modul în care şefilor de stat de după 1990 - de la Ion Iliescu la Traian Băsescu - le-a plăcut să manipuleze partidele, să schimbe prim-miniştrii şi să adune cât mai multă putere la Cotroceni, seamănă extrem de mult cu ceea ce a făcut Carol al II-lea, în perioada de dinainte de instaurarea dictaturii personale. Asemănarea este şi mai puternică dacă privim la ceea ce li s-a întâmplat celor de la PNL spre sfârşitul anilor '30, când nu mai aveau un lider puternic, iar oamenii lui Carol al II-lea au creat propriile formaţiuni liberale, care, de fapt, nu făceau decât să slujească intereselor regelui.
Acum, Traian Băsescu este pe cale să formeze şi el un partid liberal, pe care să-l controleze şi care să-l ajute să-şi îndeplinească scopurile politice: organizarea de alegeri anticipate şi, ulterior, preluarea conducerii guvernului de către liderii PD. Scenariul este simplu şi relativ uşor de pus în practică. În 2007, PD va rupe alianţa cu liberalii lui Tăriceanu şi se va coaliza cu gruparea Stolojan. În acel moment, miniştrii democraţi vor pleca din Executiv şi îl vor lăsa pe premier fără susţinere parlamentară. Singurul risc ar fi ca PSD să susţină, de teama anticipatelor, un guvern PNL minoritar. Parte a acestui scenariu este şi demisia ministrului agriculturii, Gheorghe Flutur, din funcţiile de conducere deţinute în PNL. Această piesă s-a mai jucat, chiar destul de des, pe scena politică românească. Iniţial, această mişcare a fost exersată de Mona Muscă: a demisionat din conducerea partidului şi din guvern, a urmat o perioadă în care a săpat PNL-ul din interior şi, probabil, urma demisia şi din partid, dacă nu ar fi fost exclusă. Ceea ce i se întâmplă acum lui Tăriceanu au păţit cei de la PDSR şi în 1997, când a dezertat grupul Meleşcanu, şi în 2005, când au plecat mai mulţi parlamentari. Prin aceeaşi experienţă au trecut şi ţărăniştii, care, între 1996 şi 2000, au fost ţinuţi într-un scandal permanent de disidenţii din propriul partid. PNL ar fi reuşit, poate, să scape cu viaţă din această conspiraţie, dacă ar fi avut un lider puternic şi inteligent, aşa cum l-a avut PDSR, în perioada 1996-2000, pe Ion Iliescu. Din păcate, premierul Tăriceanu este departe de a avea calităţile unui politician care să poată face faţă, cu demnitate, unor vremuri de restrişte. Modul în care şi-a pierdut, ieri, cumpătul şi a început să-i toarne pe foştii săi colegi, spunând - abia acum! - că umblă după afaceri "în afara legii", îl descalifică. Pentru că întrebarea legitimă este: câţi dintre colegii de partid ai premierului mai "umblă pe la ministere după afaceri" care sunt "în afara legii", iar acesta îi tolerează pentru că îi sunt credincioşi? Aşa s-a întâmplat şi în perioada 1996-2000. Spre finalul mandatului, participanţii la guvernare se acuzau între ei de corupţie, iar publicul a rămas cu sentimentul că toţi aveau dreptate, aşa că s-a decis să-i schimbe de la putere.