Ultimul paznic al memoriei armenilor

Cu tanti Anica nu poţi să te întâlneşti fără să vrei să îi ştii povestea. Ce are această femeie din Târgu Ocna atât de special, încât să-ţi doreşti să stai ore în şir de

Cu tanti Anica nu poţi să te întâlneşti fără să vrei să îi ştii povestea. Ce are această femeie din Târgu Ocna atât de special, încât să-ţi doreşti să stai ore în şir de vorbă cu ea? Poate curajul de a locui atât de aproape de morţi. De 40 de ani, casa ei se află în cimitir.

Cu cât am, cu atât mă învelesc, vorba Anicăi. Vorba asta m-a interesat pe mine, când am cunoscut-o pe femeia de 82 de ani, înfruntând viaţa din mijlocul unui… cimitir. Am vrut să-i prind înţelesul adânc, cum vine, adică, să fii mulţumit cu ce ai? Şi încă, mai mult: să n-ai nimic, decât acoperişul de deasupra capului, sub care au lăsat-o să locuiască, timp de 40 de ani, în chip de recompensă pentru munca ei, oamenii care au iubit-o. Nimic, decât acoperişul, pensia soţului mort în urmă cu 28 de ani - 133 lei noi - şi, deasupra acoperişului, cerul.

Casa din cimitir

Intru pe poarta cimitirului şi zăresc silueta zveltă a bătrânei care calcă cu grijă firul ierbii, ca şi cum n-ar vrea să deranjeze roua dimineţii. Aşadar, aici e casa ei! Aici, locul unde cei mai mulţi se întorc în pământul din care
s-au născut. Însă sufletul lor, nu. Sufletul e nemuritor. Aşa crede Anica Vrânceanu, româncă de origine, care trăieşte într-o casă din Cimitirul Armenesc din Târgu Ocna, judeţul Bacău. Mă invită pe o bancă, în faţa casei.

Nu-i place că lucrez pentru un ziar şi, câteva momente, stă încordată. Cu timpul, plăcerea povestirii pune stăpânire pe ea şi uită cine sunt şi de ce am venit…

Locuri de veci, din belşug

…Spaţiu de morminte există, Slavă Domnului, nu ca la Bucureşti. Dacă stai şi numeri, pomii fructiferi sunt mai mulţi ca mormintele. Are în grijă meri, peri, pruni şi corcoduşi cu fructe dulci ca mierea. Să-i fie ei frică în cimitir? Nici pomeneală, vorba aia. Parcă la început, când s-a mutat aici, o cam furnicau picioarele când se gândea. Cu timpul, a ajuns să-i fie frică atunci când o prinde seara afară din curte. Dar, de cum intră pe poartă, se linişteşte.

După ce boierii pentru care a lucrat s-au dus, s-a ocupat cu aceeaşi hărnicie de sufletele lor. A avut grijă de biserică şi de morminte ca de o casă. Mormintele le curăţa de buruiană, în biserică spăla ferestrele şi covoarele. După atâta amar de vreme petrecut în cimitir, a ajuns să cunoască pericolele mai bine ca un inginer. De exemplu, ea ştie că mai periculos decât hoţii, care au jefuit în două rânduri biserica, e trenul care trece în imediata apropiere a cimitirului şi care, în timp, a fisurat cavourile.

Biserica trebuie refăcută

Nu a primit niciodată un salariu. Dar casa în care locuieşte a fost un semn că munca ei de paznic în cimitir e apreciată de târgu-ocnenii de origine română şi armeană, deopotrivă. De fel, nu e din Târgu Ocna. E dintr-o familie cu 14 copii, de pe undeva din Bogdăneşti, un sat lăturalnic, însă calităţile femeii - curăţenia şi devotamentul - au atras milostivenia unei armence cu stare de aici, care a adus-o paznic la Cimitirul Armenesc.

Când era mai în putere, Anica ajuta în casele boierilor mari. Spăla rufe, făcea curăţenie. Armeni, de regulă, că erau mulţi pe atunci în Târgu Ocna. Ea e româncă get-beget, dar oamenii o suspectau că e ba grecoaică, ba armeancă. Râde când îşi aduce aminte, zice că e din cauza nasului, că e aşa năsoasă şi urâtă. "Dar să ştiţi că n-am fost aşa în tinereţe", ne asigură ea. Se împăca bine cu boierii, "şi din partea banilor, şi din partea mâncării", chit că unii vorbeau că armenii sunt zgârciţi.

Anica zice că biserica din cimitir a fost refăcută în 1825 de negustorii armeni. De atunci, mulţi preoţi armeni au slujit la altar. Numai ea a prins vreo trei. Acum, biserica ar trebui reparată, însă nu sunt posibilităţi. Plus greutăţile care au apărut. "Am 40 de ani de când bat clopotul aici. Anul trecut, clopotniţa era plină de lilieci. Dar am scăpat iaca aşa, dintr-o dată. S-au supărat liliecii într-o zi şi-au plecat.

Post continuu, "în dulce"

Cu mâncarea zice că se descurcă, se trezeşte în fiecare dimineaţă şi găteşte la sobă. Lemnele fac în jur de 150 lei pe lună, dar dacă se mai strânge un pic, ajunge la o sută. Doar trebuie să se încadreze în pensia de urmaş, de 133 de lei noi, după răposatul soţ, Ştefan. Dar e mulţumită cu ce are, cu ce i-a dat Dumnezeu. Şi insistă: "Vă rog eu să nu scrieţi că mă plâng, că nu sunt mulţumită". Nu poate ţine aceeaşi mâncare de azi pe mâine, că n-are frigider.

N-are nici aragaz. "Gătesc fasole, cartofi, varză sau bob, care e mai consistent decât fasolea şi foarte gustos. Dacă mi-aduce câte unu' o bucată de carne, bine, dacă nu, nu. Merele nu-mi priesc, nici laptele, nici brânza. La care m-am plâns au zis că e colită. Dar eu ştiu ce e?!"

O întreb dacă posteşte. Zice că ăsta e păcatul ei, nu poate deloc să postească. Nici nu vrea, nici nu poate. Nu-şi dă seama că, în realitate, nu poate posti după rânduiala calendarului bisericesc, pentru că postul ei e continuu.

Averea ei sunt nepoţii. Din patru copii, câţi a avut, pentru că trei i-au murit, femeia s-a ales cu câţiva nepoţi. "Am cinci nepoţi, care mai vin pe la mine, şi trei strănepoţi. Unul din nepoţi, crescut de mine, e profesor de matematică, la Brăteşti", spune ea cu mândrie în glas în timp ce mă conduce spre poartă cu un aer grăbit.
Mă grăbesc şi eu să plec pentru că e seară şi ştiu că Anica se pregăteşte de furtună.

"Să fiu gata îmbrăcată"…

A doua zi, m-am dus să văd ce mai face Anica, cum a primit ea dezlănţuirea naturii, anunţată cu câteva zile înainte, în mai multe judeţe. Am găsit-o lângă sobiţa cu lemne, terminase de încropit un pilaf de vară şi acum stătea pe prispă, ca Moromete, şi cugeta. S-a trezit ca dintr-un somn adânc şi m-a întrebat dacă "am văzut" furtuna.

Părea afectată, m-a măsurat din cap până-n picioare şi-ntr-un târziu, s-a hotărât. "A venit grindina, pentru că a fost înainte de apusul soarelui. De regulă, după ce apune soarele, nu mai vine gheaţa. Eu n-am vrut aseară să vă sperii, dar când e furtună sau cutremur, e periculos să stai la bloc. Mai bine e pe pământ. Aşa suntem noi dăruiţi de Dumnezeu. Eu am un principiu: când sunt cutremure sau furtuni, să nu stau pe loc. Aşa şi aseară.

N-am avut stare şi am vrut să văd ce se perindează pe-afară. Şi mai am un principiu: să fiu gata îmbrăcată. Parcă dac-ar fi să murim, n-am fi tot goi, aşa cum ne-am născut?… Dar după ce am spus o rugăciune, am văzut că mă potolesc şi eu, şi furtuna."

Dacă întrebi printre armenii din oraş, şi chiar printre români, de Anica Vrânceanu, din trei oameni, doi ştiu să-ţi spună câţi ani are, câţi copii şi unde o găseşti. Pentru că nu e numai o femeie harnică; e sfătoasă şi "povestoasă", după cum ea însăşi ne mărturiseşte. Mulţi vin pe la ea să-şi spună păsurile, multe i-au fost date să audă, dar, ca un duhovnic adevărat, Anica a tăcut şi s-a rugat pentru păcatele fiecăruia.