Tristul destin al Mănăstirii Văcăreşti

Bucureştenii mai pot vedea astăzi doar câteva bucăţi de frescă din ceea ce a fost odată un monument religios şi de arhitectură al oraşului Acum aproape 25 de ani, autorităţile

Bucureştenii mai pot vedea astăzi doar câteva bucăţi de frescă din ceea ce a fost odată un monument religios şi de arhitectură al oraşului

Acum aproape 25 de ani, autorităţile comuniste decideau dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti, unul dintre monumentele de arhitectură ale Bucureştilor. Zilele acestea, Muzeul Naţional Cotroceni găzduieşte o expoziţie cu frescele salvate în ultimul moment de la distrugere, prin râvna unui grup de intelectuali.

Zguduită puternic de cutremurul din "77 şi având de suferit în urma filmărilor unei pelicule istorice regizate de Sergiu Nicolaescu, Mănăstirea Văcăreşti a fost rasă de pe suprafaţa pământului în perioada 1984-1986. După 25 de ani, la Muzeul Cotroceni poate fi revăzută o expoziţie cu ceea ce a mai putut fi salvat din vechea mănăstire. Expoziţia constă într-o machetă de mari dimensiuni şi din câteva bucăţi de frescă, pe care oamenii de cultură au reuşit să le păstreze cu mari eforturi, şi chiar riscuri.

Intelectualii n-au putut opri distrugerea

În anul 1984, când Ceauşescu a dat semnalul distrugerii Văcăreştilor, mai mulţi intelectuali au semnat un memoriu către conducerea de partid şi de stat, cerând salvarea monumentului. S-a apelat la toate mijloacele omeneşti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la "Europa Liberă". Memoriile poartă semnăturile unor mari personalităţi culturale ale anilor '80, constituind ele însele adevărate documente istorice.

Printre cei care au militat pentru salvarea mănăstirii s-au numărat Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer.

În lupta pentru salvarea monumentului a fost implicată şi preşedinta de onoare (de atunci) a Uniunii Arhitecţilor din România, nimeni alta decât fiica autorului celebrei drame istorice "Apus de Soare", nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory. Din păcate însă, intelectualii nu l-au putut sensibiliza în niciun fel pe Ceauşescu. În disperare de cauză, Henriette Delavrancea-Gibory a cerut sprijinul "tovarăşelor" Suzana Gâdea, ministru al culturii, şi Tamara Dobrin, şefa Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, figuri de tristă amintire ale "epocii de aur".

Din păcate însă, demersul nu l-a putut sensibiliza în niciun fel pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. Au urmat zile şi nopţi de coşmar, în care intelectualii s-au luptat să salveze ceea ce se mai putea salva, într-o adevărată cursă contracronometru cu buldozerele trimise să cureţe locul. Câteva bucăţi de frescă valoroase şi alte obiecte de patrimoniu au reuşit să fie salvate, acestea făcând obiectul expoziţiei deschise zilele acestea la Muzeul Cotroceni.

De ce urau Ceauşeştii mănăstirea-închisoare?

Se spune că soţii Ceauşescu urau Mănăstirea Văcăreşti. Explicabil. Nicolae Ceauşescu fusese deţinut acolo în tinereţe, pe vremea când mănăstirea era folosită ca închisoare. Elena Petrescu, viitoarea soţie a lui Nicolae Ceauşescu, a fost şi ea de mai multe ori la Văcăreşti.

Pentru a-şi vizita fratele, Gheorghe Petrescu (un activist comunist din ilegalitate, care, de altfel, a şi introdus-o în "mişcare") şi, bineînţeles, pe prietenul Nicolae. În ochii soţilor Ceauşescu, mănăstirea era probabil simbolul vechiului regim şi al represiunii acestuia asupra mişcării bolşevice, un fel de Bastilia întoarsă pe partea cealaltă. Nu este, aşadar, de mirare că au dorit să radă edificiul de pe faţa pământului, fără a se lăsa impresionaţi de protestele intelectualilor.

"Cu jale în suflet..."

Luna decembrie a anului 1986 a fost una dintre cele mai triste pentru Bucureştii obsedantului deceniu. Harta Bucureştilor devenise o tablă de şah şi de zaruri pe care Ceauşescu se juca de-a edilul hazardului, punând la pământ cartiere, biserici şi monumente. În cartea sa "Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti", arh Gh. Leahu consemna: "Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului să-mi iau rămas bun de la fostul monument.

Întreaga incintă din faţă nu mai exista; casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăstire era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pământului".

Vadim omagia distrugerea Bucureştiului

În timp ce intelectuali de mare forţă făceau zid în jurul distrugerii bisericilor şi monumentelor istorice, în presa vremii apăreau tot felul de articole care-l omagiau pe Ceauşescu şi "faptele lui de vitejie". La începutul anului 1986, apare în revista "Săptămâna", articolul "Minciuna are picioare scurte". Un articol-fluviu, întins pe nu mai puţin decât nouă coloane. "Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei (...) Nu este nici un motiv de supărare, ci dimpotrivă, cetăţenii oraşului se mândresc să participe în mod direct la o lucrare pe cât de nobilă, pe atât de utilă (...) Capitala României trăieşte cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenţă, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nici o propagandă ostilă şi mincinoasă"! Semnat: Corneliu Vadim Tudor.

Vă spun ca simplu cetăţean (...) nu de distrugere (...), ci, dimpotrivă, de consolidare (...) de a se întări şi construi spitale, şcoli, tot ce este necesar pentru o viaţă demnă şi care nu s-a făcut în nicio ţară din lume
Nicolae Ceauşescu,
la Procesul de la Târgovişte