România are prea multe spitale și prea puțină grijă de pacienți. „Nu lipsesc legile, ci aplicarea lor”
0Cazurile în care pacienții sunt lăsați ore întregi fără îngrijire arată, în opinia lui Radu Gănescu, președintele Coaliției Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România (COPAC), „o imagine de nedorit a sistemului de sănătate”. Într-un interviu acordat „Adevărul”, el explică de ce tragediile din spitale nu mai pot fi puse doar pe seama lipsei de bani sau de politici, ci pe lipsa de responsabilitate a celor care lucrează efectiv în sistem.
„Când vorbim de sistemul de sănătate, vorbim de politici, instituții, spitale, manageri, doctori, asistente, de tot ce înseamnă sistem. Dar în cazuri ca acesta, sunt oamenii de la fața locului care fac ca un sistem să fie nefuncțional”, spune el. În opinia sa, momentul în care „un pacient este uitat într-o secție și șapte, opt ore nu se uită nimeni la el” nu mai ține de deciziile Casei Naționale, ale Ministerului Sănătății sau ale autorităților locale, ci de oameni. „Faptul că sunt lipsiți de orice răspundere și că pur și simplu nu vor să-și facă activitatea ne arată oglinda nedorită a sistemului”, afirmă Radu Gănescu.
El atrage atenția că în spitale „nu există nicio penalitate”. Chiar dacă apar erori grave, „salariul merge înainte și lucrurile dispar, apar în altă parte sau în alt spital”. În lipsa unor sancțiuni reale, comportamentele se perpetuează, iar pacientul rămâne cel care plătește.
Din perspectiva sa, mecanismele actuale de control nu au instrumente reale. Casa Națională de Asigurări decontează servicii medicale, dar nu verifică dacă acestea sunt efectiv realizate. „Nu avem resurse umane și nu există controlul calității actului medical. Vedem că spitalele descentralizate, aflate în subordinea autorităților locale, rămân adesea doar pe hârtie. (...) De multe ori autoritățile locale vor să aibă spitale, dar în același timp nu se ocupă să aibă și calitatea îngrijirilor sau să ofere servicii acele spitale, doar să fie deschise. De ce? Pentru că foarte simplu, vin niște bani și niște oameni sunt plătiți chiar dacă oferă sau nu oferă servicii medicale, ca și exemplu din cazul respectiv.”
Direcțiile de Sănătate Publică sunt, la rândul lor, depășite. „Un lucru foarte, foarte important: singura instituție de reacție de sănătate publică care oferă autorizațiile, care ar trebui să controleze, are capacitățile limitate în fiecare județ. Sunt puțini oameni pentru ce ar trebui să existe și mai există și relațiile de prietenie dintre medici, dintre asistente, dintre cei care lucrează într-un anumit mediu. Și astfel de lucruri în general se ascund, nu apar public. Iar cele care apar public, vedem cu toții că sunt mai mulț sau mai puțini rezolvate. Poate dacă ajunge Ministrul Sănătății, vedem că în ultimii 10 ani, perspectiva e următoarea: Se întâmplă ceva, merge Ministrul, se iau măsuri. Nu merge Ministrul, nu se iau măsuri. Cam ăsta e nivelul nostru de control”, mai spune Radu Gănescu.
Cazul Beiuș
Întreaga discuție vine pe fondul recentului incident de la Spitalul Municipal din Beiuș, când o femeie de 79 de ani a fost lăsată ore întregi fără supraveghere medicală, până a intrat în comă și a murit o zi mai târziu la Oradea. În tot acest timp, nimeni nu a intervenit, iar o infirmieră a fost cea care a sunat la 112 chiar din interiorul spitalului.
Amintim că, ancheta internă s-a încheiat cu o singură sancțiune – reducerea salariului unui medic cu 25% pentru șase luni –, în timp ce familia a depus plângere penală pentru ucidere din culpă și o acțiune civilă pentru malpraxis. Cazul este acum cercetat de Parchetul Beiuș, pentru a stabili ce s-a întâmplat în cele opt ore în care pacienta a fost complet ignorată.
Regulamentele medicale interzic lăsarea pacienților nesupravegheați, indiferent de secție. „Este regula numărul unu”, explică Radu Gănescu. „Faptul că se întâmplă așa ceva arată o deficiență gravă de management. Dacă nu poți asigura ture și servicii permanente, trebuie să te reorganizezi. Ministerul Sănătății a spus de ani de zile că, dacă nu există capacitate pentru spitalizare, acele unități pot deveni ambulatorii. Acolo pacienții pot fi tratați și monitorizați în siguranță.”
El crede că multe tragedii apar din refuzul administrațiilor locale de a-și recunoaște limitele. „Dacă nu ai personal, aparatură și resurse, nu poți pretinde că funcționezi ca spital. Ține de managementul local și de ce vrea fiecare comunitate să ofere. Dar dacă nu poți, mai bine oprești activitatea de spitalizare decât să pui vieți în pericol.”
Anchete fără consecințe
În ceea ce privește efectuarea anchetelor interne, spune Gănescu, acestea nu au nicio eficiență reală. „Marea majoritate dintre ele se termină cu penalități de 10% din salariu. Nu are nicio valoare, atât timp cât pierzi viața unui om.”
Totodată, România are o lege a malpraxisului, dar este nefuncțională. „Medicul plătește asigurare, însă pacientul sau familia lui nu sunt despăgubiți. În ultimii ani, doar un singur caz a fost câștigat. Lipsa unei legislații aplicabile face imposibilă tragerea la răspundere.”
În opinia lui Radu Gănescu, în România se întâmplă frecvent cazuri de malpraxis, dar puțini pacienți știu ce înseamnă juridic această noțiune sau cum pot acționa. „Un pacient care nu este tratat sau nu este văzut de medic, de asistent sau de oricine este deja un caz de malpraxis, mai ales dacă duce la deces”, explică el.
Lipsa de educație medicală și de informare face ca oamenii să creadă că „așa e sistemul” și să nu mai ceară explicații, iar legislația neclară descurajează orice demers.
În astfel de situații, adaugă președintele COPAC, pacienții sau familiile pot sesiza mai întâi consiliul de etică din spital, apoi Colegiul Medicilor și, dacă este nevoie, pot merge în instanță. „Presa joacă și ea un rol important, pentru că de multe ori abia după ce un caz devine public autoritățile reacționează.”
În privința cauzelor care duc la astfel de situații, Radu Gănescu explică faptul că „nu se comunică suficient între medici, pacienți și familii”. În spitalele moderne, farmacistul clinician lucrează direct cu medicul, pentru a evita interacțiuni periculoase între medicamente. În România, acest rol lipsește aproape complet.
„De obicei, la noi nu se vorbește cu familia. Ce să vorbesc eu cu familia? Că n-am timp să vorbesc, că eu sunt medic, eu le știu pe toate. Asta se întâmpla până în ’89. Din păcate a mai rămas, să spunem așa, metehna asta a sistemului paternalist. Noi știm tot, noi tratăm, voi nu știți nimic. Nu mai e așa. Acum dialogul între pacient și medic este un parteneriat. Pentru că trebuie să aibă foarte multe informații, mai ales la ce medicină se face acum, terapie țintită, ca să mă trateze într-un mod corect. Lucrurile astea trebuie să se întâmple.”
Președintele COPAC vine și cu o comparație cu sistemele europene: „Noi avem 15-16 milioane de locuitori și 700 de spitale. Polonia are 38 de milioane și 900 de spitale. În Europa, peste 80% din tratamente se fac în ambulatoriu, la medicul de familie sau la domiciliu. La noi totul se face în spital. Rezultatul e previzibil: spitale aglomerate, costuri mari și eficiență scăzută.”
„Sunt spitale unde nu merge caloriferul, unde nu există anestezist sau e în concediu și te reprogramează peste o lună. Noi am învățat că totul se întâmplă în spitale, dar nu așa e medicina. Spitalele ar trebui să trateze cazurile grave, care chiar au nevoie de intervenții chirurgicale și echipe multidisciplinare. Restul ar trebui rezolvat în ambulatorii sau în medicina primară”, semnalează acesta.
El explică și de ce pacienții preferă să meargă direct la București, Cluj sau Iași. „Pentru că acolo știu că găsesc specialiști, aparatură, medicamente. În spitalele mici pacienții ajung doar ca să fie trimiși mai departe. Așa apar listele de așteptare, iar spitalele județene și orășenești rămân aproape goale. Salariile curg oricum, indiferent câți pacienți sunt tratați.”
Spitalele care „se învârt după soare”
Conform spuselor sale, o soluție ar fi formarea unor rețele medicale între spitalele dintr-o regiune. „Când un pacient face infarct, ambulanța ar trebui să știe exact unde îl duce. Nu să piardă timp între spitale care nu au cardiologi sau echipamente. Fiecare unitate ar trebui să aibă un rol clar în circuit.”
Radu Gănescu mai spune că sistemul privat ar trebui să fie complementar celui public, nu o alternativă pentru cei care își permit. „Asigurarea trebuie să urmeze pacientul. Dacă sunt asigurat, ar trebui să pot merge și la privat fără să plătesc din buzunar. Sistemul privat ar trebui să intervină acolo unde publicul nu funcționează. Cine vrea condiții mai bune, plătește suplimentar. Dar accesul de bază trebuie garantat tuturor.”
El consideră că cea mai grea reformă este cea de mentalitate. „Avem o legislație uriașă, suprareglementată. Nu lipsesc legile, ci aplicarea lor. Mulți medici foarte buni pleacă nu pentru bani, ci pentru că vor să facă medicină adevărată, cu echipe și cercetare. Cei care rămân trebuie susținuți să facă meserie, nu să lupte cu birocrația și lipsa de echipamente.”
În final, Radu Gănescu spune că în România există și spitale care funcționează la standarde europene. „Am văzut spitale care se învârt după soare, cum se spune, cu echipe implicate și condiții foarte bune. Dar ele sunt excepții. Ar trebui să devină regulă. Când oamenii vor merge acolo unde există calitate, iar celelalte spitale nu vor mai avea pacienți, sistemul se va echilibra singur.”
Se încarcă comentariile...
