Rectorul cu mandate nelimitate este inoportun

Prof. univ. dr. Dan Buciu

Îmi permit să am rezerve serioase vizavi de ideea structurii tripartite de conducere, propusă de proiectul legii învăţământului superior, în triunghiul Consiliului Director, Senatul universitar (organe deliberative) şi rectorul cu echipa corespunzătoare (prorectori, decani, prodecani, directorii de departamente şi şefii de catedră - organele executive). Procedurile de conducere se văd în perspectivă a fi foarte greoaie, iar povara financiară suplimentară a susţinerii Consiliului Director mi se pare inutilă. În plus, prin componenţa sa, se ajunge la situaţia ca cel puţin universităţile de stat să aibă o politică dictată din afara universităţii (spre deosebire de cele private, care-şi vor putea gestiona singure problemele). Autonomia universitară pare a se fi dizolvat substanţial, nu numai că nu există un capitol destinat acestui concept, dar însuşi termenul pare aproape exclus din lege. Consider că modelul statului (cu preşedinţie, prim-ministru şi guvernul său şi parlament) nu este absolut necesar să funcţioneze şi la nivelul universitar. Un consiliu consultativ, cu anumite atribuţii, cu membrii din afara vieţii universitare, ar fi bine-venit, dar numai în condiţiile în care acesta nu ar avea puteri decizionale. Consider oportună detaşarea funcţiilor de conducere din universitate de cele politice, guvernamentale, poate o separare a zonei universitare de politic, în general, ar trebui subliniată încă cu mai multă pregnanţă. Nu cred că ideea rectorului cu mandate nelimitate este oportună, poate o anumită limitare ar putea funcţiona în continuare. În orice caz, perspectiva unui rector, ordonator de credite (deci cu o decizie financiară majoră), dar aflat într-o subordonare permanentă faţă de Senat şi Consiliu Director transformă această funcţie într-un amestec ciudat de funcţionar obedient, dar şi de factor de maximă putere (financiară!). Nu arată prea bine, în opinia mea. Cred că un rector având la dispoziţie mai multe pârghii de acţiune poate fi foarte eficient. Din prudenţă, ar trebui însă să existe şi instrumente mai severe de supraveghere (care să conducă eventual mai uşor la înlocuiri, destituiri, acolo unde este cazul). Am o remarcă şi vizavi de studiile la masterat. La art. 52 (5) se specifică că aceste studii să solicite un volum de minimum 60 de credite. Normele europene specifică 90 pentru recunoaşterea masteratului. Sper ca această lege să nu fie adoptată pripit, fără o dezbatere constructivă, care ar putea îmbunătăţi multe orientări pe care le va decide în viitorul învăţământ universitar românesc. Cred că schimbări radicale nu ar fi de dorit decât în planul calitativ al acestui învăţământ, dar cum lucrul acesta este cam greu să se petreacă peste noapte, ar fi poate preferabil ca să "ne grăbim încet", dar sigur către o reformă atât de necesară şi dorită a zonei universitare naţionale.