Profesori mari şi mici

George Alexandru

Când mă gândesc ce facultate frumoasă am terminat, când mă gândesc ce luptă tare şi adevărată am dat pentru a-mi bucura părinţii, prietenii, apropiaţii şi chiar de a-i face fericiţi şi pe cei care nu prea mă aveau la inimă. Vezi, Doamne, "ştim şi noi un actor". Mă rog, un viitor actor care, cu siguranţă, va face tot posibilul să nu ne dezamăgească, pentru că, spuneau ai mei, talentat credem că este, frumuşel, ce să mai spunem, doar e al nostru (şi, spuneau ei, uite-l student la una din cele mai controversate facultăţi, cu cei mai buni profesori, pentru ca mai târziu să-şi dea seama şi că fac parte din, cum au spus mai toţi dascălii mei, dacă nu cea mai bună, dar acolo sus, hai, una dintre cele mai bune promoţii, 1982-1986). Profesori? Cine n-ar fi vrut să-l aibă în faţă şi în suflet pe Amza Pellea, care ne spunea: "Din clipa asta nu vă aparţineţi, v-aţi pierdut identitatea, aveţi mare grijă, tot sunt cu ochii pe voi, şi nu-i destul să ai talent dacă nu ţi-l cultivi". Un Dan Micu, un foarte mare regizor, care de la bun început ne trata ca pe nişte adevăraţi actori, adevăraţi profesionişti. A fost sau nu bine, s-a văzut în timp. Nu-l voi uita niciodată pe excepţionalul profesor Ion Cojar, nici pe adevăratul nostru prieten, care ştia întotdeauna ce ne lipseşte sau nu (profesional), Gelu Colceag. şi nu aici se opreşte lista. De fapt, niciodată nu se va închide, pentru că sunt sigur că, nu numai de la cei mai în vârstă ai ceva de învăţat, ci şi de la cei mai mici. Dacă ţi-e ruşine să faci asta, dă-te la o parte, are cine să umple locurile. Dacă vă întrebaţi de ce am pornit aşa brusc în subiectul ăsta, care de altfel este inepuizabil, cu mare plăcere vom sta de vorbă şi altă dată. Cu drag, Jorjac.