Exclusiv Președintele TIFF, despre LGBTQ în film: Cineaștii caută povești autentice, cu conflicte interioare reale
0Abordarea din ce în ce mai pregnantă a problemelor cu care se confruntă diferite minorități e o formă de a aduce publicului povești care, până recent, erau aproape invizibile pentru societate, explică președintele TIFF, Tudor Giurgiu, într-un interviu despre provocările industriei cinematografice.
Ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) se desfășoară între 13 și 22 iunie la Cluj-Napoca și promite, încă o dată, publicului filme și evenimente de neratat. Pentru Zilele Filmului Românesc, organizatorii au avut de selectat cele mai bune producții din nu mai puțin de 200 de pelicule de ficțiune și documentare. Directorul artistic Mihai Chirilov a susținut că documentarul merge bine, în timp ce la ficțiune, chiar dacă s-a produs multă cantitate, calitatea lasă de dorit. Organizatorii au încercat să aducă anul acesta nume mari ale cinematografiei – până acum a fost anunțată actrița portugheză Maria de Medeiros, cunoscută pentru rolul său din „Pulp Fiction“ regizat de Quentin Tarantino, precum şi celebrul regizor maghiar Béla Tarr.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Tudor Giurgiu a vorbit despre filmele și evenimentele de neratat, dar și despre provocările festivalului de anul acesta. Regizorul a abordat curajos subiectul extremiștilor și al acuzațiilor din partea acestora cu privire la promovarea de către industria filmului a unei agende LGBTQ. De asemenea, Giurgiu a subliniat că industria filmului merge pe sârmă în această perioadă, având de suportat consecințele tarifelor impuse de președintele american Donald Trump și fiind nevoită să jongleze cu inteligența artificială, la limitele eticii și esteticii.
Ce să nu ratăm anul acesta la TIFF
„Weekend Adevărul“: Ce să nu ratăm la această ediție a TIFF?
Tudor Giurgiu: Eu n-aș rata filmul „Sirat“. Este un film unic, cred că rar se face în istoria cinemaului tipul acesta de film. E absolut special la nivel de poveste, interpretare, provocări regizorale, sunt convins că va fi bombă. A fost filmat în deșertul marocan, deci o experiență unică. Mai e filmul de la deschidere, „Christy“, care mi se pare într-o cu totul altă cheie, e un film foarte uman despre devenirea, de fapt, a unor adolescenți care trăiesc într-un orășel mic și foarte obscur din Irlanda. Un film care pe noi ne-a bucurat și ne-a emoționat foarte tare. Mai este evenimentul de la Issa Resort, cu filmul „Kill the Jockey“ pe care l-am văzut la Veneția anul trecut. Cred că ce a gândit Mihai Chirilov la Bonțida, în primul weekend, este o combinație specială de concert și film de colecție: The Rocky Horror Picture Show. De asemenea, cred că și filmul lui Radu Jude, „Kontinental '25“, va fi foarte gustat de clujeni – nu de toți –, dar cred că e Clujul acela pe care mulți nu vor să-l vadă, dar care există și Radu împreună cu câțiva actori importanți din trupa de la Reactor au făcut o treabă foarte bună. Și mai am un favorit, un eveniment despre care sunt convins că se va vorbi mult: cineconcertul „Peasants“ cu un ansamblu de instrumentiști fabulos din Polonia. E aceeași echipă care a făcut filmul „Loving Vincent“, nominalizat la Oscar.
Care au fost cele mai importante provocări ale organizării TIFF-ului de anul acesta?
Provocarea principală a fost să ne gândim de fapt despre ce trebuie să vorbească TIFF în contextul global în care în fiecare lună erau alte teme, alte subiecte. Și cumva ne-am dat seama că ideea asta de mâine, de ce-ți rezervă viitorul, de cum ne raportăm la inteligența artificială este de fapt un fel de fir roșu care ne-a ajutat cumva apoi să plantăm tot restul festivalului. Și am declinat asta și în campania de comunicare, și în structura festivalului – iată, o să avem și workshopuri și paneluri, și cred că suntem într-un moment în care viitorul e aproape, dar în egală măsură nu știm cum va fi. Sunt mulți oameni care în continuare trăiesc cu frica unui posibil viitor conflict armat, alții se gândesc cum să-și trimită copiii în străinătate, alții consideră că de fapt nu, Rusia nu ne va face rău. E un an foarte confuz, mi se pare o perioadă în care cumva toate cărțile sunt pe masă, dar nu e încă clar nimic.
Ce ne poți spune despre invitatul VIP surpriză?
Deocamdată mă bucur că l-am putut anunța pe Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți cineaști ai secolului trecut. El o să rămână în istoria cinemaului și cred ca e un privilegiu să-l avem la TIFF. El călătorește mult, a fost recent prin China, dar sănătatea lui nu este, din păcate, una foarte bună. Mai lucrăm; în fiecare noapte suntem la telefon, cu mailuri cu Los Angelesul. Lista e lungă. Nebunia e că dacă am fi probabil un festival de muzică sau unul de teatru, am putea beneficia de faptul că multe trupe sau spectacole de teatru fac turnee europene. Cum e, de exemplu, Bill Murray care merge la Sibiu: el are un spectacol de teatru și călătorește în Spania, în Franța, și tu trebuie doar să faci booking, să plătești și vine în România. Am încercat să o aducem pe Robin Wright, de exemplu, actrița care a jucat în multe filme și în serialul „House of Cards“.
Lumea polarizată de dincolo de ecran
Cum te raportezi la mottoul de anul acesta al festivalului „Viitorul sună bine?“?
Noi am făcut spotul fix în perioada când nu eram siguri de ce se va întâmpla la alegeri. Recunosc că sloganul îmi aparține și cumva l-am împrumutat din campaniile de pe vremuri de la Connex. Am și vrut să punem semnul de întrebare pentru că nu știam atunci cât de bine o să sune. Mie un singur lucru îmi dă de gândit: faptul că societatea e atât de divizată, de polarizată, nu mai există o platformă comună, un limbaj comun. Și nu e doar în România. Am vorbit cu mulți din Polonia, din Italia, și lucrurile sunt la fel. Cred că asta ar trebui să facem, să fim împreună în pofida diferențelor, opiniilor politice și a gusturilor, dar e foarte greu. Mi se pare că falia e atât de mare încât nu știu cum ne mai putem strânge.
Tu, prin ochii cineastului, cum vezi ceea ce s-a întâmplat? Am avut niște personaje care par ireale...
Sincer, mi se pare că anumite personaje sunt absolut hilare, cum sunt cei de la partidul acesta care, de fapt, se va dezintegra. Ei sunt niște comete, niște apariții meteorice. Cred că a le da atenție, de fapt, nu face decât să le crească egoul. N-am nicio curiozitate și niciun interes pentru tipul acesta de personaje. Curgerea timpului și distanța pe care o ai față de evenimente îți dau de fapt o măsură sau îți dau cumva rama în care le poți analiza, judeca. Știu că Alexandru Solomon lucrează la un film despre alegeri, ce s-a întâmplat anul trecut și anul acesta. Sunt convins că dacă ești cu camera alături de cei din toate partidele, o să ai o perspectivă mult mai la firul ierbii despre tot ce s-a întâmplat. Cred că va fi un exercițiu interesant să privim așa un pic, la rece, prin ce am trecut. A fost haos total în ultimele șapte, opt luni în România.
Filmul, puntea dintre trecut și prezent
Am văzut ecouri pozitive din Franța pentru filmul „Libertate“, am văzut succesul peliculei „Anul Nou care n-a fost“ și vreau să te întreb ce înseamnă faptul că Revoluția din 1989 încă stârnește interesul cinefililor și criticilor?
Chiar mă întrebau niște jurnaliști francezi de ce Revoluția revine pentru noi ca subiect după peste 30 de ani. Am spus că n-am un argument de ce au apărut acum două filme, unul după altul, dar pe ei i-a ajutat cumva să-și rezolve un puzzle – adevărul e că ambele filme, de fapt, sunt foarte complementare pentru un anume mod de a înțelege Revoluția. Unul e o relatare cvasi-triumfalistă, anecdotică a Revoluției, al doilea prezintă o cu totul altă perspectivă. Cumva, e interesant că francezii se uită la filmele astea gândindu-se la ziua de azi, la manipularea prin media, prin social media mai ales, la haosul care domnește de fapt într-o zonă de conflict, indiferent dacă vorbești de Ucraina, Africa, Siria. E unu la unu. Am fost surprins să văd că ei îmi spuneau că li s-a părut filmul foarte important pentru faptul că îți explică ce se întâmplă și azi.
Pentru competiția filmului românesc din cadrul TIFF s-au înscris 200 de pelicule. Ce spune asta despre industria de film românească?
Faptul că este o efervescență în a face film.
Deci sunt bani pentru film?
Nu, oamenii lucrează în niște sisteme hiper-chinuite, filme de gherilă, independente. Deci se face film cu multe ajutoare, cu oameni care sunt neplătiți, ceea ce îți arată și faptul că entuziasmul nu dă roade tot timpul, nu ai un pay-off imediat. Filmele se fac foarte chinuit azi, banii fiind mai puțini, costurile fiind tot mai mari. Trebuie să faci compromisuri, să reduci zilele de filmare. Adică mi se pare că e un moment foarte confuz, în care – da– se lucrează mult, dar nu știu dacă neapărat asta a ieșit bine.
Documentarul, la vârf
Spunea directorul artistic al TIFF, Mihai Chirilov, că filmul românesc de ficțiune cam șchioapătă, dar documentarul merge bine. De ce?
E și mai ieftin, dar, de fapt, în documentar poți să faci subiecte atât de bune. Aminteai de politică și am dat exemplul cu Solomon. Ai subiectele atât de bune și sunt mulți documentariști care au găsit inspirația în povești foarte personale, povești de familie – de exemplu, filmul „Tata“ al Linei Vdovîi și al lui Radu Ciorniciuc. Câteodată, filmele devin și un exercițiu terapeutic în a-ți analiza relația cu propria familie, cu părinții etc. Deci cred că de asta, câteodată, documentarul are perspectiva asta care e foarte frustă, foarte unu la unu și foarte corectă până la urmă. Pe când la ficțiune, da, de multe ori riști să te pierzi, scenariul să nu fie bun, realizarea să nu fie pe măsură. Și cred în egală măsură că sunt și mulți absolvenți sau oameni care au făcut documentar care sunt mai dedicați și mai buni pe ceea ce fac versus la ficțiune. Timpul o să ne dovedească dacă e așa.
Inclusiv tu pregătești un documentar cu o abordare interesantă, „Pădurea de molizi“...
„Pădurea de molizi“ a început de fapt ca o gândire de a face film de ficțiune, dar ne-am dat seama că am fi ajuns la un buget absolut imposibil de strâns, mai ales după „Libertate“, și a trebuit să reconsiderăm. Am revăzut filmările făcute acum opt-nouă ani, filmări de tip documentar-reportaj, cu supraviețuitorii masacrului de la Fântâna Albă din 1941 și cumva alea m-au inspirat să rescriu. Filmul acum e un fel de hibrid – un pic de documentar, multă ficțiune, reconstituire, arhivă... Am încercat o formulă pe care n-am mai făcut-o până acum. Mie mi se pare foarte reconfortant să poți schimba așa genul și să faci film diferit.
Legat de industria de film din România: ce se mai aude despre acel Centru Regional de Excelență pentru Industrii Creative din cadrul Cluj Innovation Park, inaugurat în 2019, despre care se spunea că va fi un Buftea de Cluj? S-a cristalizat ceva acolo?
No comment. Mi se pare că a fost un concept la un moment dat, dar a murit. Deci, ca să ai succes cu tipul acesta de proiect, ai nevoie de o investiție puternică, iar fără o implicare puternică a statului e greu de făcut. În Ungaria s-au deschis niște studiouri noi, în care investiția statului cred că e aproape de 80-90%. Arată incredibil, dar au reușit să aducă business de afară. Deci aici depinde de viziunea pe care o ai. Dacă ai o viziune limitată...
„Ne-am pierdut un sponsor din cauza războiului tarifelor lui Trump“
Există o temă care unește cumva lumea extremiștilor cu industria filmului, o temă pe care ei bat monedă foarte mult, anume promovarea diversității LGBT în peliculele produse și promovate de marii producători și de platformele de streaming. Aș dori să încercăm să le explicăm oamenilor de ce, de exemplu, la Hollywood, dar și în Europa, se produc și sunt premiate filme în care este promovată diversitatea, începând de la persoanele de culoare până la comunitatea LGBT.
Sunt două aspecte aici. Primul e că apariția unor astfel de filme vine să acopere, de fapt, niște ani în care minoritățile au fost subreprezentate sau nu au fost reprezentate deloc în industria cinematografică. Îți imaginai, acum 25 de ani, făcându-se filme în America, cum a fost „Black Panther“, un mare succes al unor studiouri americane, cu toți actorii fabuloși care s-au ridicat și îi vezi jucând roluri formidabile? Deci această minoritate era subreprezentată și ei sunt numeroși, au dreptul la o voce. Noi încă nu înțelegem în România lucrul acesta. În egală măsură, dacă te uiți la LGBT, nu e doar un moft sau ceva la modă, e și nevoia de a arăta că aceste persoane vor să-și exprime liber identitatea, problemele, viața. Am văzut recent, la Cannes, un film care pe mine m-a emoționat. Foarte bizar filmul, se cheamă „Pillion“, și este prezentat ca fiind despre o relație BDSM, între un motociclist și un băiat care i se supune. Este un film de o emoție, de o frumusețe, de o comedie incredibile, total în afara clișeului. Premiul de interpretare feminină la Cannes este dintr-un film care vorbește despre un coming to age story a unei fete care e musulmană și lesbiană și-ți arată ce probleme are, cum, ce vorbești cu colegele. E foarte adevărat, și cumva tipul acesta de film nu bifează o agendă, ci vorbește despre un om de lângă tine – orice opțiune până la urmă e discutabilă, dar nu cred că e treaba noastră să judecăm cu cine ce face vecinul sau ce preferințe are. Dar acești oameni au frământări, au probleme. Or, să nu-ți imaginezi că ăsta poate fi un subiect de film și poate fi o poveste adevărată, mi se pare o prostie. Cineaștii, până la urmă, asta caută: povești cu un sâmbure autentic, povești care să arate conflict interior. Este adevărat că s-a ajuns, în anumite cazuri, la un anume tip de algoritm. Vedem la americani asta. Netflix are în fiecare serial un algoritm în care se stabilește că trebuie să fie cineva din minoritate. Am văzut „Misiune imposibilă“ și acolo am observat bifate mai multe căsuțe. Până la urmă, s-a ajuns la tipul acesta de tratare farmaceutică ca să nu fii judecat. Deci da, sunt de acord că s-a ajuns prea departe, dar pentru că, câteodată, oamenii sacrifică, de fapt, calitatea poveștii și discursul pentru a bifa tot felul de situații în care trebuie să le ai pe toate, ceea ce nu e așa. Deci cred că de fapt ce ne lipsește nouă oamenilor e măsura.
Crezi că odată cu venirea lui Trump se va schimba ceva în industria filmului?
Mi se pare că e atât de imprevizibil în tipul de politici economice, culturale... De exemplu, noi ne-am pierdut un sponsor la TIFF, o corporație care are legături cu SUA, care s-a retras în momentul în care Trump a început războiul tarifelor, pentru că cei care lucrează acolo au considerat că va urma o criză între relația SUA-Europa, vor crește prețuri, taxări și pentru că e o posibilă situație de criză, mai bine ne pregătim. Faptul că ne-am pierdut sprijinul unui astfel de partener arată că, de fapt, aici e pericolul. Trump e un om de business, un om de negociere și vine cu lucruri care i se par valide, însă nimeni din staff nu îi explică efectul de domino pe care astfel de măsuri aparent protecționiste îl au. De exemplu, producțiile americane să nu mai filmeze în afara Statelor Unite – producțiile americane pleacă pentru că sunt costuri mari, de aia vin să filmeze în Cehia sau mai ales în Ungaria. Mi se pare că e la început un război care n-ar fi trebuit să înceapă.
Inteligența artificială, prieten și dușman
O altă provocare pentru industria filmului este folosirea inteligenței artificiale. Cum vezi această chestiune? Îți poți da seama când s-a folosit AI?
Nu-ți dai seama. Mi se pare că e atât de avansată azi și va fi tot mai avansată. Noi, spre exemplu, când lucram la documentarul „Nasty“, i-am cerut lui Ilie să dea o probă de voce, pe care ne-a și dat-o cu gândul că dacă vom avea nevoie la un moment dat de niște cuvinte să le putem obține cuvintele cu sample-ul lui de voce. Eram la montaj și aveam nevoie de o conjuncție sau de un cuvânt de legătură pe care el nu-l avea și nu era inteligibil. Am folosit AI-ul și am pus un „și“ sau un „no“. Ne-am dat seama că treaba asta, dacă o aplici și riști să o scapi din mână sau să o folosești în cu totul alte direcții, poate să devină un coșmar. La Oscaruri a fost un mare scandal că „Brutalistul“, filmul care a și câștigat, la post-producție, regizorul, monteurul și cei de la sunet i-au aplicat un filtru de AI vocii lui Adrien Brody, care juca un imigrant maghiar, pentru a-i da acel accent pe care el n-avea cum să-l facă. Și mulți au sărit în sus, „aoleo, că de fapt s-a alterat“. Nu s-a alterat, ce să se altereze? Jocul actorului era tot ăla, dar i s-a făcut vocea un pic... De fapt, posibilitățile sunt infinite și cred că va fi nevoie doar de măsură și de bun-simț, dar nu știu dacă oamenii o să aibă. Realitatea din istorie îți arată că oamenii sunt lacomi, mulți sunt rău intenționați. De aici am un dubiu... Nu știu cât de mult va deveni un adevărat aliat pentru cineaști AI-ul.
Care crezi că e cea mai vulnerabilă zonă în fața AI-ului?
Mie mi se pare că dacă e să fie un lucru de care să fim siguri, în momentul de față, e că posibilitățile AI-ului de a genera scenarii la fel de bune, emoționale, precum cele scrise de oameni, n-au ajuns încă acolo. Asta îmi dă o oarecare liniște pe viitor. Însă sunt și eu așa, ca un spectator, curios să văd unde mergem, unde ne îndreptăm.
Se încarcă comentariile...
