Interviu Povestea româncei care a devenit „doulă de moarte”, o meserie tot mai căutată: „Vin în calitate de reprezentant al morții, încercând să aduc lumină”

Pe vremuri, bocitoarea, sau doula de moartea, dădea sens morții la sate, jelind răposații și legând lumea celor vii de misterul de dincolo. Odată cu urbanizarea, obiceiul a început să se piardă, iar înmormântările la oraș au devenit ceremonii seculare. Însă, în ultimii ani, orășenii au început să apeleze la serviciile doulei de moarte, practica fiind adaptată nevoilor din mediul urban, oferind sprijin emoțional și consiliere. Anca Magyar, o „doulă de moarte” instruită în SUA, povestește pentru „Adevărul” despre această meserie nerecunoscută în România, dar tot mai căutată. 

Anca Magyar, doulă de moarte din Cluj-Napoca. FOTO: Instagram/ Anca Magyar

Pe vremuri, în satele românești, bocitoarea – sau „doula” – nu era doar o simplă participantă la înmormântare. Chemată în gospodăria celui decedat încă dinainte de a fi întins în sicriu, ea prelua firul vieții răposatului și îl transforma într-un bocet ascuțit, improvizat, țesut din amintiri, reproșuri adresate morții și îndemnuri pentru sufletul plecat. 

Nu conta doar talentul ei vocal, ci și capacitatea de a citi în sufletul familiei, de a plânge pentru cei epuizați de veghe. În acea lume patriarhală, bocetul nu era doar un plânset care să hrănească mândria familiei. Dacă moartea unui sătean nu era jelită, se spunea că sufletul acestuia va rătăci, iar comunitatea își pierdea busola morală. Doula era, așadar, vocea care dădea sens neputinței, un fir de legătură între lumea celor vii și misterul lumii de dincolo. 

Odată cu industrializarea puternică a României și cu exodul către orașe, realizat mai ales în perioada regimului comunist, figura bocitoarei părea să fi dispărut pentru totdeauna fiind înlocuită de o înțelegere mai seculară a morții. Astfel, în anii ’90 și la începutul anilor 2000, o înmormântare la oraș însemna, de cele mai multe ori, o ceremonie scurtă, oficiată de un preot grăbit și câteva plângeri stinse, rușinate de pereții de beton ai unui bloc. Bocetul devenise doar o superstiție rurală de care orășenii se fereau, de teamă să nu pară înapoiați. 

Obiceiurile au rămas active la țară, unde comunitățile sunt adesea mai restrânse, iar lipsa acestui ritual ar crea sentimentul că sufletul pleacă din lumea celor vii într-o liniște aproape ostilă.

De câțiva ani totuși, liniștea a devenit foarte apăsătoare și în marile centre urbane, iar această meserie a renăscut, adaptată solicitărilor noii clientele. Orășenii care și-au pierdut părinții și care au simțit că formalitatea rece a unei case funerare nu acoperă intensitatea pierderii suferite au început să caute din nou serviciile unei dule. 

Motivele sunt diverse și țin atât de terapia personală – nevoia de a externaliza o durere prea mare pentru a fi suportată în tăcere – cât și de o formă de responsabilitate. Un lucru este clar, locuitorii de la oraș încep iarăși să își dorească ca ultimul drum al persoanei dragi să fie marcat de autenticitate, nu de politețuri impersonale.

Anca Magyar a urmat acest drum în urmă cu șase ani, când a obținut acreditarea pentru a deveni doulă de moarte, în urma unui curs din SUA. Acesta susține că nu practică o meserie, ci o „chemare”, iar nevoia unei dule de doliu depășește sfera spirituală. Adesea, ea oferă sfaturi de legislație în certurile pe avere iscate în familie sau sfaturi despre organizarea înmormântărilor. Iar serviciile ei nu îi acoperă doar pe cei muribunzi, ci și pe cei care nu reușesc să se împace cu frica de moarte sau de îmbătrânire. 

Interviu cu Anca Magyar, doulă de moarte

Anca a oferit un interviu pentru „Adevărul” unde a povestit cum a evoluat practica de bocitoare până în prezent și de ce ar fi nevoie ca doula de moarte să devină o meserie oficializată în codurile CAEN.

Adevărul: Ce face o doulă de moarte?

Anca Magyar: Într-adevăr, în cultura noastră există această tradiție a bocitoarelor, așa cum erau cunoscute, cel puțin în zona noastră (n.r. Cluj-Napoca), iar începând din anii 1970-1980, această chemare a prins din nou contur și a luat forma actuală de doulă de moarte. Este important să facem distincția între două roluri principale: pe de o parte, există doulă de moarte, iar pe de altă parte, există consilierea de doliu, și aceste două activități pot fi îndeplinite de aceeași persoană sau de persoane diferite, în funcție de context și de nevoile celor implicați. 

Rămânând însă la aspectul specific al doulei de moarte, aceasta este persoana care rămâne alături de un om care urmează să moară, fie că acesta suferă de o boală terminală, fie că se află într-o stare avansată de bătrânețe, și care, în primul rând, oferă sprijin emoțional și spiritual celui aflat în pragul morții, după care urmează susținerea ritualului de înmormântare, fie că este vorba de un ritual religios sau de alte variante de îngropare care există, iar aici bocitoarele erau cele care cântau și jeleau alături de familia celui decedat, oferind sprijin în contextul acestui ritual.

Ulterior, vine partea de consiliere de doliu, care se desfășoară după eveniment, cu familia îndoliată, și aceasta este partea centrală a activității, dar de aici se ramifică multe alte subactivități. Asta pentru că doulă de moarte poate lucra și cu o persoană care nu se află în fază terminală, dar care dorește să își integreze și să își înțeleagă mai bine propria frică de moarte, iar în acest sens se organizează atât sesiuni individuale, cât și grupuri sau cercuri pentru persoane sănătoase, nu neapărat în vârstă. Acolo poate veni oricine este deschis să abordeze această teamă universală. Mai există și o serie de activități legate de îngrijirile paleative, iar aici lucrurile diferă de la o țară la alta, în funcție de cât de receptiv este sistemul medical local, iar apoi există consilierea de doliu propriu-zisă, care se referă în principal la doliul în urma pierderii unei persoane dragi. 

Însă doliul poate fi de foarte multe tipuri, apărând, de exemplu, și în urma unui divorț, sau atunci când avem schimbări majore în viață, precum și în multe alte evenimente semnificative, acestea fiind câteva dintre direcțiile care se desprind din activitatea de doliu.

În România, această ocupație nu este încă înregistrată ca meserie oficială, neavând un cod CAEN atribuit, iar din această cauză nu există nici cursuri de certificare recunoscute pentru acest rol, însă eu personal am urmat un curs de doulă de moarte acum aproximativ șase ani, în Statele Unite. Între timp, au apărut și în Europa, din câte știu eu, în Marea Britanie și în alte câteva țări, iar în cei șase ani de când mă ocup activ de acest domeniu, au apărut mult mai multe opțiuni de formare, inclusiv de certificare. Pe lângă acestea, mai există varianta mentoratului sau a uceniciei, în care o persoană petrece timp alături de o doulă de moarte și învață această îndeletnicire într-un mod mai activ și mai concret, cu o componentă practică foarte importantă.

Care sunt primele gesturi pe care le faci atunci când intri în casa unui om aflat pe patul de moarte?

Doula de moarte, având această chemare interioară și o familiaritate aparte cu fenomenele legate de sfârșitul vieții, posedă un anumit grad de confort și de liniște în acest context, un confort care, de cele mai multe ori, pe alte persoane le poate speria sau le poate determina să se îndepărteze, tocmai pentru că ele nu sunt obișnuite să abordeze astfel de subiecte. Astfel, doula vine în mod natural cu o stare de calm profund, cu o înțelegere clară a situației și cu o acceptare a ceea ce urmează să se întâmple. În interiorul familiei, de obicei, se creează un haos considerabil, generat tocmai de frica și de anxietatea acumulate, știut fiind faptul că foarte multe familii intră în conflicte acute, fie pe tema moștenirii, fie pe modul în care trebuie să decurgă înmormântarea, fie pe alte aspecte.

În toată tensiunea asta, doula de moarte intervine și pătrunde în casă aducând cu ea o stare de calm, o anumită înrădăcinare în prezent și o revenire la echilibru. Însă pentru aceasta este nevoie de foarte multă blândețe și de o abordare extrem de delicată, mai ales că totul depinde și de momentul în care doula face cunoștință cu familia și de circumstanțele concrete ale întâlnirii. 

Presupunând că doula intră în contact pentru prima dată cu familia, este esențial ca ea să reușească să câștige le încrederea atât lor, cât și a persoanei care se află pe patul de moarte, iar acest proces se realizează, în principal, prin ascultarea poveștii fiecăruia, deoarece orice familie și orice persoană în parte are o poveste unică. De regulă, persoanele care se confruntă cu moartea simt nevoia să povestească, să spună ceea ce au pe suflet, iar doula poate să asculte cu atenție, să primească toate aceste mărturisiri și să transmită mai departe, atât înțelegerea, cât și susținerea emoțională de care cei îndoliați au atâta nevoie.

Ce povești auzi cel mai des de la oamenii aflați pe patul de moarte?

Din păcate, trebuie să recunosc că nu am asistat foarte des oameni aflați pe patul de moarte la spital, pentru că, în sistemul medical din România, prezența oricărei persoane care nu este cadru medical și care nu este nici aparținător sau reprezentant al unei biserici a devenit, în special după perioada pandemiei de Covid-19, aproape imposibil de realizat. În schimb, în situația în care persoana aflată în suferință se găsește acasă, sau cel puțin atât timp cât mai este încă în mediul său familial, deoarece și aici lucrurile pot varia de la un caz la altul, cu siguranță este mult mai ușor atât pentru mine să ajung la ea, cât și pentru a stabili o legătură directă. 

Și ceea ce pot să spun despre aceste întâlniri este că realitatea nu seamănă neapărat cu ceea ce vedem în filme, în sensul că oamenii nu se exprimă de obicei prin cuvinte grandioase sau prin fraze pompoase și memorabile, ci mai degrabă se manifestă printr-o varietate destul de largă de stări emoționale, care pot merge de la neliniște și frică – stări care, bineînțeles, sunt perfect normale și de așteptat într-un astfel de context – până la împăcare profundă și o liniște interioară remarcabilă, însă, în general, fiecare persoană trece prin mai multe astfel de stări succesive. De asemenea, este perfect normal ca, la un moment dat, să existe un tumult interior puternic în persoana care urmează să plece, apoi să revină la o stare mai liniștită și apoi din nou la agitație, adică să fluctueze constant între aceste stări contradictorii. 

Meseria ta sumă mult cu ceea ce ar trebui să facă un psiholog, combinat cu unele situații în care avocații intră în acțiune. Cum reușești să oferi familiei sfaturi din ambele zone, în timp ce te ocupi și de starea emoțională a muribundului? 

În momentele dificile care preced sau urmează pierderii unei persoane dragi, toate durerile personale ale familiei ies la suprafață. Să ne imaginăm un caz tipic, unde moare ultimul părinte aflat în viață, iar copiii rămași au viziuni diferite în ceea ce privește organizarea înmormântării, dar și cu privire la ceea ce se va întâmpla cu moștenirea, iar această situație este una absolut frecventă și des întâlnită în practică, iar doula de moarte are și posibilitatea de a se specializa și pe aria aceasta legală, pentru a putea oferi informații utile și clare. 

Eu, personal, am studiat un pic legislația din România, care, între timp, s-a și schimbat, de exemplu în ceea ce privește rolul pe care îl are un testament – care este foarte diferit de ceea ce vedem noi în filme, unde se prezintă, de obicei, partea legală specifică Statelor Unite. Trebuie să înțelegem ce valoare are un testament, cum se poate aplica legea în diferite situații, la nivel de bază, pentru că apoi intervine de obicei și un reprezentant legal. 

De obicei, într-un astfel de context, ies la suprafață copiii interiori din adulți, pentru că aceasta este reacția firească atunci când moare un părinte – iese acel copil interior care își cere drepturile și care reacționează emoțional, iar toate dinamicile dintre frați, toate relațiile și tensiunile acumulate în timp, ies acum la suprafață, iar aici rolul unei dule este, cu siguranță, acela de a oferi un pic de claritate și de a aduce informații, fie că este vorba de partea legală, fie că este vorba de ceea ce se poate face la o înmormântare și ce nu, cum să asculte toate părerile și cumva să culeagă toate aceste opinii și să ajute la găsirea unei variante care să fie cât mai satisfăcătoare pentru toată lumea implicată, reducând astfel tensiunile și conflictele.

Apoi, sigur că și psihologul poate să fie implicat în astfel de situații, dar acest lucru se întâmplă, de obicei, în cadrul ședințelor individuale. Eu, în calitate de consilier de doliu, lucrez foarte mult cu familiile, cu grupurile, iar atunci abordarea este un pic diferită, iar de obicei aceste două modalități se combină și se completează reciproc, astfel încât este vorba despre o colaborare strânsă între diferiți specialiști.

Vorbeai despre calmul pe care trebuie să îl ai. Care e secretul detașării în meseria asta?

În această meserie, nu este vorba deloc despre detașare, tocmai acesta este secretul fundamental – este vorba despre o conexiune profundă și o conectare autentică, nu despre o relație rece sau impersonală, atât cu persoana care urmează să plece, cât și cu familia acesteia.

Relația pe care o construiesc cu familiile îmi solicită în mod constant să dețin o practică interioară și o disciplină spirituală extrem de riguroasă, pentru a putea să permit evenimentului să curgă prin mine în întregime, fără să mă blocheze sau să mă epuizeze. 

Prin urmare, eu sunt extrem de prezentă și am acumulat de-a lungul anilor această capacitate pe care o exersez în mod continuu. Va trebui să îmi mențin această practică în mod constant, pentru ca apoi să pot să las durerea să treacă pur și simplu prin mine, fără să rămân încărcată cu problemele și durerea familiilor. Prezența mea oferă un spațiu de tranziție pentru durere, iar în final fac tot posibilul să las în loc iubire și împăcare.

La sate, de obicei, bocitoarele și moașele de doliu erau respectate, dar și ocolite. Simți că lumea te evită uneori pentru că te asociază cu o vestitoare a morții?

Da, cred că în societatea noastră există, în general, o fobie puternică față de moarte. În zonele rurale, lucrurile stau oarecum diferit, pentru că acolo conexiunea cu natura este mult mai prezentă și mai vizibilă în viața de zi cu zi, iar prezența morții este mai ușor de acceptat, deoarece oamenii văd anotimpurile cum se succed, văd animalele cum se nasc și apoi se sting, văd toate elementele naturii care trec prin ciclul vieții și apoi dispar, iar astfel legătura cu moartea devine un aspect firesc și mai puțin înfricoșător. 

În schimb, în contextul nostru urban actual, avem în primul rând o fobie de îmbătrânire, care este un aspect important, pentru că nu vrem să acceptăm nici măcar parcursul nostru absolut natural de la o vârstă la alta, iar această respingere culminează cu o luptă împotriva morții, un proces care începe cu evitarea și negarea bătrâneții și se termină cu refuzul acceptării sfârșitului. 

Și atunci, este firesc ca eu, atunci când vin în calitate de reprezentant sau de pilon al morții, încercând să aduc lumină în această zonă atât de sensibilă, să întâlnesc oameni care privesc cu reticență ceea ce fac, însă, în același timp, este imposibil de negat nevoia prezenței mele și a tuturor celor care practică această meserie în acest domeniu, pentru că, oricât de mult ne-am opune, fiecare dintre noi știm din copilărie, încă de pe la vârsta de șase ani, că într-o zi vom muri. Astfel, indiferent de cât de mare este frica sau de cât de mare este distanța dintre ceea ce ofer eu și acceptarea nevoii de a primi serviciile mele, există în fiecare dintre noi o mică parte care recunoaște inevitabilul.

Sincer, până în acest moment, nu am primit mesaje sau împotriviri ori îndoieli cu privire la ceea ce fac, ci dimpotrivă, foarte multe persoane îmi spun că nu ar putea să facă ceea ce fac eu, ceea ce este perfect normal și natural, pentru că nici eu nu aș putea să fiu medic oncolog pediatru, de exemplu. Totuși, așa cum spuneam mai devreme, aceasta fiind o chemare interioară, este ceva care pentru mine se simte extrem de confortabil și natural, iar eu pot să accept reticența celorlalți față de serviciile pe care le ofer și o înțeleg perfect, fără să mă simt judecată sau descurajată.