Pericolele înfruntate de românii plecați din țară, spre Vest: „Emigrantul lasă impresia unui pachet de marfă aruncat din colț în colț”
0Mai accesibilă acum ca oricând în ultimul secol, emigrarea românilor spre Occident păstrează o istorie tulburătoare. Mii de români au sfârșit în trecut în încercările temerare de a părăsi România, iar alții au avut de înfruntat provocările extreme ale unor lumi dure, complet necunoscute lor.
Peste cinci milioane de români trăiesc în afara granițelor, cei mai mulți stabiliți în vestul Europei și în America de Nord.
Dacă în prezent plecarea din țară a devenit un proces relativ simplu, istoria migrației românești spre Occident, întinsă pe mai bine de o sută de ani, rămâne marcată de episoade dramatice și momente de profundă transformare.
De-a lungul secolului trecut, emigrarea din România a însemnat, pentru mulți, asumarea unor riscuri uriașe în căutarea unui trai mai bun, uneori, chiar cu prețul vieții.
În anumite perioade, fuga peste graniță era aproape imposibilă, iar miile de români împușcați la frontierele vestice sau care au sfârșit în apele Dunării stau mărturie unor încercări sfârșite tragic.
Călătoria dramatică spre „tărâmul făgăduinței”
Primul val important al migrației românești către Vest, în căutarea unei vieți mai bune, a început în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când numeroși români din Transilvania, Bucovina și Banat (regiuni aflate atunci în componența Imperiului Austro-Ungar) au luat calea Americii de Nord.
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, peste 150.000 de români ajunseseră pe continentul american. Pentru mulți, călătoria era lungă, anevoioasă și plină de riscuri. Cei mai mulți își începeau drumul din satele ardelene, trecând prin Budapesta și Viena, apoi spre porturile Hamburg sau Rijeka, de unde plecau cu vaporul spre New York, după săptămâni petrecute pe mare.
„Emigrantul, în lungul său drum către America, îți lasă impresia unui pachet de marfă aruncat din colț în colț. Necunoașterea limbii, lipsa de experiență, stângăcia în fața obiceiurilor unei lumi industriale și comerciale uriașe îl fac pe bietul țăran român, plecat de la plug pe un drum necunoscut, să se lovească de toate zidurile, ca și cum ar fi legat la ochi”, scria preotul Moise Balea din Cleveland, în 1907.
Acesta adăuga că adevărata mizerie începea abia după ce românii ajungeau în America:
„Aici i se deschide în față un hău de neînchipuit, care îl împietrește de frică și îl face să-și blesteme soarta. Dacă are noroc și găsește repede de lucru, dorința de câștig îl împinge să-și neglijeze nevoile organismului. Își stoarce toată puterea pentru un dolar sau doi în plus pe săptămână și, în cele din urmă, ajunge istovit, bolnav și răpus”, relata preotul.
La începutul secolului XX, ziarele românești – atât din țară, cât și cele apărute în comunitățile din Statele Unite, erau pline de mărturii amare ale celor plecați peste ocean, în acord cu zicala populară atunci: Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara mea.
„Dintre cei emigrați, unii își cheamă acolo și familiile, iar alții nu se mai gândesc la cei de acasă. Țara Oltului rămâne numai cu bogații, cu babele, cu moșnegii, cu sărăntocii care nu au bani de drum și cu fetele care, în cele din urmă, pornesc și ele după voinici, ca să se mărite”, relata preotul Ioan Podea, paroh în orașul american Farrel, în volumul Emigrarea în America (1914).
Viața plină de greutăți din SUA anilor 1900
Mulți români ajungeau să muncească în mine, oțelării sau fabrici, în condiții extrem de grele. Viața pe „tărâmul făgăduinței” era, cel puțin în primii ani, departe de visul avut acasă.
„Muncitorul este ca un rob, urmărit necontenit de paznic, iar strigătul continuu de „Go ahead!” (Haide înainte!) îi sună în urechi mai rău decât biciul pe spinarea unui animal”, informa ziarul Tribuna, în 1907.
Din dorința de a face economii, românii erau siliți să trăiască în încăperi murdare, mai rău decât vitele, afirmau publiciștii ziarului. În multe locuri, colibe mici adăposteau câte 30 de persoane.
„Sunt patru-cinci paturi într-o odaie, cu pânzături care, odinioară, poate au fost albe. Și într-un pat dorm noapte de noapte mai mulți inși laolaltă. Dorm până la zece inși într-o cameră mică, ale cărei ferestre nu se mai deschid cu săptămânile. Felul lor de a trăi este cu mult mai prejos decât acasă”, adăuga preotul preotul Ioan Podea.
La începutul anilor ’20, Statele Unite au înăsprit drastic condițiile de primire a imigranților. Cu toate acestea, în ciuda noilor restricții și a propagandei descurajatoare, mulți români au continuat să își încerce norocul peste ocean, atrași de veniturile mari pe care le puteau obține muncind câțiva ani în America.
Alte grupuri importante de români s-au îndreptat spre Canada, unde, în anii interbelici, autoritățile au continuat să încurajeze colonizarea și dezvoltarea vastelor teritorii ale țării.
Tot atunci, Mexicul și Canada au fost, pentru mulți români, țări de tranzit în încercarea lor de a ajunge ilegal în SUA. Peste jumătate de milion de români trăiesc în prezent în America de Nord, mulți fiind urmași ai primelor mari grupuri de migranți de la începutul secolului XX.
Teroarea din anii de stalinism, la frontierele vestice ale României
În primii ani după Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a închis granițele României, lăsând puține șanse de evadare românilor care își doreau să ajungă în Occident.
Atât condițiile grele de trai din România, izolată și controlată de sovietici, cât și persecuțiile, teama de arestare, epurările pe model stalinist, le-au dat curaj multor români să încerce, în ciuda riscurilor, să se salveze, trecând fraudulos în Iugoslavia și Ungaria, cu speranța de a ajunge în Vest.
Pentru a preveni plecările ilegale, autoritățile comuniste au militarizat regiuni întinse de la frontierele României cu Iugoslavia și Ungaria. Granițele erau păzite de unități militare, cu posturi de observație dese, patrule călare și câini-lup antrenați special pentru a-i opri pe fugari.
„Comanda regimentului se află în barăcile de la drumul principal, unde sunt și câinii-lup. Sunt peste 100 de câini, antrenați de un neamț, al cărui nume nu este cunoscut. Animalele sunt foarte puternice și bine hrănite, primesc 800 de grame de pâine zilnic, alături de mămăligă. Câinii sunt dresați să atace străinii la strigătul Chiabur. Au nume obișnuite, precum Jim sau Rex”, arăta un raport din anii ’50 despre frontiera de la Jimbolia, păstrat în arhivele Radio Europa Liberă.
Capcanele mortale de pe malul Dunării
Frontierele de pe Dunăre ale României cu Iugoslavia erau supravegheate la fel de strict, iar zeci de mii de locuitori din satele din sud-vestul României, aflate în apropierea graniței, au fost deportați la începutul anilor ’50, pentru a reduce riscul trecerilor frauduloase în țara vecină și pentru a împiedica localnicii să colaboreze cu un eventual inamic, în cazul unui conflict cu Iugoslavia.
Aproximativ 60.000 de oameni au fost ridicați și trimiși în Moldova sovietică sau în Bărăgan, cu tot ce puteau căra într-o singură sacoșă, arăta un raport al Agenției Centrale de Informații din 1954.
În zona Orșova–Drobeta Turnu Severin, populația civilă nu avea voie să se apropie la mai puțin de 30–40 de metri de fluviu, iar sutele de bărci care puteau fi văzute înainte de război plutind pe Dunăre au dispărut. Pe maluri au fost instalate mine, iar grănicerii erau instruiți să îi împuște pe românii care se aruncau în apă pentru a înota în Iugoslavia.
„Cei care încercau să fugă foloseau câini pentru detectarea minelor, în ideea că animalele ar descoperi și activa explozibilul înaintea stăpânului”, menționa un alt raport al CIA din 1952.
Evadarea din lagărul comunist, condus de regimul Ceaușescu
În ultimele decenii de comunism, emigrarea din România aflată sub regimul Ceaușescu a fost permisă parțial pentru minoritățile etnice, în special evrei și germani, în schimbul unor beneficii politice și economice.
Pentru majoritatea românilor, plecarea ilegală din țară a rămas extrem de riscantă, în timp ce emigrarea pe căi legale era aproape imposibilă.
Sărăcia, lipsa libertăților și represiunea au rămas motivele pentru care numeroși români și-au dorit să părăsească țara cu orice preț. Mulți „frontieriști” și-au pierdut viața în încercări temerare, unii răpuși de gloanțe, alții dispăruți în apele fluviului.
Alții au fost opriți la frontiere, arestați, torturați și persecutați apoi de Securitatea comunistă. Uneori, grănicerii erau instruiți să îi considere pe cei prinși fugind din țară drept trădători care merită uciși.
Grăniceri instruiși să fie nemiloși
Unii dintre soldați își batjocoreau victimele împușcate, amintea John Pîrva, un român care a reușit să fugă din România în anii ’80, în cartea sa „Memoriile unui frontierist”.
„Rămăsesem înmărmurit de ceea ce-mi spunea soldatul ăsta care, practic, îmi confesa la beție actele lui de necrofilie ca să mă impresioneze. «Acum câteva zile – spune el – duceam cu mașina patru împușcați, care erau parcă din București, trei bărbați și o gagică... O vedeam în oglinda retrovizoare, căzuse pătura de pe ea și i se dezveliseră pulpele, mamă ce picioare avea aia!... Am oprit mașina și m-am dus în spate să mă uit mai bine... Avea părul lung care-i acoperea fața și am vrut să văd dacă-i și frumoasă, dar ce crezi?... Când i-am dat părul la o parte, în loc de față, avea o gaură mare. O împușcaseră chiar în cap, din spate, și-i zburase toată fața..., ce păcat... că în rest era faină, faină...»”, relata John Pîrva, povestind dialogul cu un grănicer, în cartea sa „Memoriile unui frontierist”.
Alți soldați așteptau oportunitatea să fugă chiar ei în Iugoslavia, iar dezertările în acest fel erau frecvente, arătau unele mărturii. Autoritățile de frontieră din România anilor ‘80 au găsit un mijloc inedit de a-i descuraja pe români să fugă cu mașinile din țară, forțând barierele drumului de la graniță.
„La PCTF-urile și Punctele de mic trafic de pe frontiera cu sârbii, au gândit să se “construiască obstacole sigure pe arterele de circulație lângă bariera dinspre frontieră (la PCTF Jimbolia, Postul Nr. 4, despre care am vorbit), prin secționarea șoselei asfaltate și săparea unui șanț lat de 1,5 metri și adânc de un metru, acoperit cu o placă metalică pe cric hidraulic cu patru suporți, acționat prin telecomandă sau electronic, la o apăsare de buton îți putea răsări instantaneu din asfalt o grapă cu colți metalici ascuțiți ac sau se căsca un șanț betonat, lat și adânc, de netrecut pentru vehiculele rutiere”, relata în Revista Poliției de Frontieră, ofițerul în rezervă Ionel Bostan, fost militar în termen la Jimbolia, în 1981.
Se încarcă comentariile...
