Părintele Constantin Necula: „Nimic din profilul asumării comerciale a Paștelui nu este despre Hristos”
0Sărbătoarea Paștelui ne aduce din nou în fața unor dileme esențiale despre credință, tradiție și sensul autentic al vieții. Într-un dialog deschis pentru „Adevărul”, Părintele Constantin Necula analizează modul în care românii se raportează la sărbătoare în anul 2026. Acesta oferă o perspectivă sinceră despre raportarea tinerilor la Biserică, despre nevoia profundă de vindecare a unei națiuni care își caută echilibrul, dar și despre noaptea de Paști privită drept o fereastră către veșnicie.
Adevărul: Învierea este evenimentul central al creștinismului, dar mulți români o trăiesc mai degrabă ca pe o sărbătoare culturală decât spirituală. Ce se pierde, concret, când Paștele devine doar tradiție fără credință?
Pr. Constantin Necula: Nu prea se poate întâmpla asta. Oamenii, chiar dacă respiră cultural, știu că Învierea lui Hristos e în miezul sărbătorii. Cred că și ateii cei mai fervenți știu despre Cine e vorba, că parcă prea se pornesc împotriva Lui. Dar e cert un lucru. Nu există numai cultura legată de Paști fără Înviere. Când devine însă numai tradiție - și ne referim aici la ritualism vag și idolatrie ieftină - se pierde în întregime adevărul că Hristos a Înviat. Un adevăr care nu poate fi primit și trăit pe segmente, pe fragmente, pe schije de bunăvoință. Opusul Învierii Mântuitorului este demagogia duhovnicească a vremurilor care limitează teologia veșniciei. E un joc al sincretismului ieftin și provocator pentru mediocritatea ce-și caută rădăcină spirituală. Cam asta este falsificarea vieții duhovnicești propuse de Înviere.
Comercializarea Paștelui, mielul de supermarket, ouăle de plastic, vacanțele de Săptămâna Mare... Cum vedeți relația românilor cu sărbătoarea în 2026?
Este una a normalizării relației inter-umane. Sper în mai multă liniște. Vă asigur că neliniștea în care ne batem de ceva vreme nu vine din cumpărăturile de pe raft cât din vânarea iluziilor unui talcioc ideologizat care nu are legătură cu viața duhovnicească spre care ne cheamă Învierea. Eu nu uit niciodată că întrebarea primă, îndată după Înviere, pe care Îngerul o adresează curajoaselor mironosițe este simplă: „De ce căutați pe Cel Viu printre cei morți?”. Se pare că încă nu am înțeles că nu este aceea direcția căutării, că Hristos a Înviat! Nimic din profilul asumării comerciale a Paștelui nu este despre Hristos, ci despre nevoia omului de a evada din lagărul unor preocupări pe care le socotește sufocante. O parte din România însă caută să se întoarcă acasă, la părinți ori în spațiul asigurator al Casei de Acasă. Caută mănăstirile ori ostrovul de cumințenie al satului. Cred că și unii și alții au propriul câștig din prăznuirea lor. M-aș bucura la unii să nu fie doar unul de „raft”, iar ceilalți să primenească sufletului puterea de a-și împlini nemurirea.
„Avem un procent mare de preoți tineri și foarte tineri”
Tinerii se întorc la Biserică de Paști, chiar și cei care nu calcă pragul ei tot restul anului. E un semn de speranță sau o iluzie?
Tinerii sunt mereu preocupați de bucurie și dacă învață să o caute pe cea adevărată o descoperă unde este. Viața spirituală are „seducția” ei și nu doar de Paști ei simt asta. Ori poate că e Paști în fiecare întâlnire cu Biserica și asta îi și ține aproape de ea. Nu, nu sunt deloc speriat că nu avem de partea noastră tinerii. Ei sunt cei care propun un plus de realism în pastorație, o cumințenie dinamică și roditoare în proiecte. Să nu uităm, în primul rând, că avem un procent mare de preoți tineri și foarte tineri. Au adresabilitate constantă către colegii lor de generație și văd, deseori, cum performează pastoral. Apoi nu pot să nu văd dramatica încleștare între virtual și virtute, așa cum se prezintă ea în spațiul online ori în mediul discuțiilor în media. Mult zgomot pentru nimic, deseori, zgomot care anulează murmurul răbdător al rugăciunii. Cred, fundamental, cred în forța lor de a regenera interogațiile mari ale vieții și a propune Bisericii registrul urgențelor pastorale. Îi văd deseori supărați că nu facem mai mult, iar eu, personal, mă supăr când nu-i văd angrenați mai abitir în slujirea aproapelui, în vindecarea nenorocitei indiferențe în care ne scăldăm de ani buni.
„Noaptea de Înviere este pragul dintre mine și mine”
Ați spus de multe ori că România are nevoie de vindecare. Paștele este momentul ei?
Orice moment este bun. Trebuie să începem de undeva vindecarea răutății unei națiuni stimulate mereu pe seama valorilor sale, dar răstignită mereu în valorile sale. Nu cred că Paștele e un moment de vindecare cât unul de înviere a conștiințelor, de curățire a sufletelor. Suma sufletelor curățite de păcat dăruiește o mare forță oricărei comunități. Cu atât mai mult Țării. Cine fură unei națiuni idealul creștin și-l transformă în ideologie păcătuiește nu doar față de Evanghelie, ci și față de cultura viitorului său împlinit. Cred că vindecarea României pornește din efortul românilor de a-și vindeca nu doar neputințele, ci și absurditățile. Suntem martorii Învierii numai când o trăim ca atare, drept o realitate unică, neperisabilă istoric și uman.
Ce înseamnă, pentru dumneavoastră personal, noaptea de Înviere?
Secundele înveșnicirii unui Adevăr! Acela că suntem nemuritori, dar nu doar din efortul nostru, ci, mai ales, ca dar al Mântuitorului. Noaptea de Înviere este pragul dintre mine și mine. Dintre încercarea mea de a-mi cuprinde idealul uman și darul lui Dumnezeu pentru omul din mine: veșnicia! Noaptea în care se amestecă oamenii cu îngerii și cerul cu pământul și cei plecați cu cei vii și chiar cu cei pe care îi așteptăm să se așeze vii în viețile noastre. Cred fundamental că Noaptea de Înviere este strălucirea Bucuriei lui Dumnezeu în întunericul irespirabil al vremurilor.
Se încarcă comentariile...
