Nu trageţi în rromi!

Campania lansată azi de "Adevărul" - ţiganii, o problemă europeană - are în subsidiar o întrebare de fond foarte clară: cui îi pasă cu adevărat de comunitatea rromă? Cât de mare e

Campania lansată azi de "Adevărul" - ţiganii, o problemă europeană - are în subsidiar o întrebare de fond foarte clară: cui îi pasă cu adevărat de comunitatea rromă? Cât de mare e dorinţa societăţii europene de a-i integra cu normalitate pe oamenii ăştia? Să fim sinceri - în România, ca de altfel în toată Europa, rromii sunt priviţi/trataţi din start cu prezumţia de vinovăţie.

Priviţi cazul "Mailat", româno-rromul acuzat de uciderea unei italience la Roma. Deşi în peste 90% din cazuri crimele din "Cizmă" au autori italieni neaoşi, a fost mult mai simplu pentru populaţia majoritară să-i pună la zid pe toţi românii pentru tragedia atribuită lui Mailat. Nu e de mirare. Ţiganii sunt de multă vreme cel mai bun turnesol pentru intoleranţa tipic europeană. Sunt buni de arătat cu degetul pentru tot ce nu merge bine pe axa Paris-Berlin-Roma-Londra.

Iată de ce, America are toate motivele să bată obrazul Europei pentru felul în care înţelege să-şi respecte minoritatea rromă. M-a uns pe suflet articolul din "The Wall Street Journal", în care Italia este comparată cu Zimbabwe şi Rusia pentru "demonizarea etnică în scopuri politice" a acestei minorităţi bună de acuzat pentru toate relele lumii.

La noi, acasă, ţiganii n-au fost niciodată subiect plăcut. De mici, am fost "învăţaţi" de familie, şcoală, prieteni că e bine să stăm departe de ei. Pe undeva, "majoritarii" de lângă noi aveau dreptate. Nu puţini dintre preopinenţi confirmau caracterizările. Destui ţigani buni de muncă preferau, şi atunci, ca şi acum, şmechereala & trândăveala, în locul muncii.

Îmi aduc aminte că, pe când eram mic, bunica se trezea deseori la poartă cu o ceată de prichindei având-o în frunte pe "Haorde Măria", cum era cunoscută în comunitate şefa "delegaţiei". Îşi făcuseră un obicei prin a cerşi din poartă-n poartă, trimişi, desigur, de stăpân. Niciodată însă nu i-am auzit să întrebe: "Coană Mărioară, ai ceva de muncă şi pentru noi?".

Aşa e, locuitorii şatrelor, prin comportamentul lor social, şi-au pus singuri ştampila de pământeni-problemă. Însă a fost întotdeauna explicaţia care ne-a convenit nouă, "majoritarilor".

Nu doar înainte de '89, dar şi post-revoluţie, în regimurile comunisto-securiste păstorite de adjuncţii lui Ceaşcă, ţiganii au fost etichetaţi drept vinovaţii absoluţi pentru pacostea din jurul lor. Niciodată n-am auzit să fie pusă cu tărie o întrebare simplă: oare, noi, "neminoritarii", nu avem nicio vină pentru felul în care trăiesc acei oameni? Ce şansă le-am dat să se schimbe?

De câte ori le-am întins mâna la greu? Cât de egal i-am tratat pe copiii lor la şcoală, pe stradă, la spital? Sunt multe întrebări pe care noi, românii, am preferat să le trecem cu vederea pentru că am avut şansa să ne naştem altfel decât ei, ţiganii.