Nici unul dintre muncitorii romani din Spania nu vrea sa se intoarca in Romania

- Corespondenta din Madrid de la trimisul nostru special, Razvan Popa

La 48 de ore de la masacrul din Atocha, Madridul a devenit un oras al esarfelor negre. Peste tot - pe zeci de kilometri - in magazine, pe masini sau in balcoanele blocurilor, oamenii au arborat steagurile Spaniei pe care au lipit banderolele negre de doliu. Vineri seara, o multime aproape cat populatia Bucurestiului a umplut centrul Madridului. Mai bine de trei ore, in ploaie, doua milioane de oameni au strigat impotriva ETA si Al-Qaida, au aprins lumanari si s-au rugat pentru morti. In piata "Del Sol" - kilometrul zero al Madridului - lumea a tacut. In fata primariei orasului, o cladire tapetata cu candele rosii, milioanele de demonstranti au tinut un moment de reculegere. In fata lor, pe trotuar, printre flori, icoane si lumanari cineva pusese si steagul Romaniei - barat pe mijloc cu o esarfa neagra. Spaniolii stiu ca, dupa ei, Romania este tara cu cele mai multe victime in tragedia de la Atocha. Atocha - duminica dimineata. Gara a devenit loc de pelerinaj pentru mii de oameni. In jurul statiei centrale sunt campuri de candele si lumanari. Zidurile poarta mii de mesaje scrise cu rosu: "Nu mai vrem victime", "Nu terorismului". O pancarta a fost agatata la intrare: "Basta, bastardos". In dreptul locului unde fusesera depuse cadavrele, oamenii izbucnesc in plans. Undeva, aproape de peron, intre lumanarile care ard, este un ursulet de plus pe care sta sprijinita fotografia unui copil. Micutul este unul dintre cei care au murit primii. La locul unde a explodat unul din "trenurile mortii" se mai simte inca tragedia: printre sine flutura bucati de haine, iar langa terasament au fost abandonate scaune cu rotile si targile cu care au fost carati ranitii. Printre bucati de tabla sunt saci in care au fost indesate resturile. Salvarile inca mai fac legatura intre Atocha si morga. Cei care umplu morga Madridului nu pot fi identificati fiindca sunt "doar niste bucati de carne". Printre covoarele de lumanari sunt oameni care merg cu fotografiile rudelor in mana. Nu sunt de gasit nici la morga. Sirenele unei masini de politie dau frisoane sutelor de oameni veniti la Atocha sa se roage pentru cei morti. Spaniolii mai au in minte urletele ambulantelor si ranitilor din gara Madridului. Capitala este acum o zona pazita cu pistolul in mana. Intrarile in oras seamana cu niste uriase porti de securitate din aeroporturi. Fiecare masina trece printr-un baraj special si este cercetata de politisti cu armele in pozitie de tragere. In intersectii sunt masini de politie cu girofarurile aprinse. In piata centrala fortele sunt mai multe. Aici, in fiecare noapte, mii de spanioli se strang sa-si planga mortii. Romanii au si ei un loc in care se aduna "pentru a se numara". In marginea capitalei, in zona Coslada sunt cei mai multi absenti. Sunt atat de multi raniti incat romanii au facut echipe care sa ia spitalele la rand ca sa-i gaseasca. Pana si la Spitalul Militar Gomez Ulia sunt patru de-ai nostri. Lidia Ionel are ranile cele mai grave - este suspecta de fractura de coloana, are timpanele sparte si picioarele facute chiur de schije. Fata si-a revenit de o zi, dar inca e socata. Zice ca a plans o noapte intreaga dupa ce a trecut prin iad. Lidia are 23 de ani. Este dintr-un sat din Botosani - Concesti. De vreo doi ani lucreaza in Spania ca servitoare la niste doctori. Joi a plecat din Torrejon de Ardoz cu "trenul mortii de ora 7". "Am avut o presimtire rea inca de cand m-am urcat. Am citit ziarul tot drumul si ma pregateam sa cobor, ca se apropia Madridul. Pe urma - nu stiu cat - n-a mai fost nimic". Palida, Lidia abia isi sopteste cuvintele. Pe perna fetei este o jucarie de plus care ii tine de urat. Fata isi aduce aminte ca atunci cand s-a trezit dupa explozie, a crezut ca nu mai are picioare: "Nu le mai simteam. M-am uitat si am vazut ca nu mai aveam blugii. Suflul ii sfasiase. La fel, disparuse si o maneca de la geaca. Pe urma, m-am uitat in jur, in vagon. Langa mine era un baiat acoperit cu o placa. Am vrut sa-l ajut, dar nu mai avea cap. M-am ridicat si am vrut sa ies. Stiu ca mergeam pe ceva moale. Am trecut peste morti. Din vagon nu se putea iesi. Am vrut sa sar pe geam. Strigam sa ma ajute cineva, dar nu se uita nimeni la mine. In urechi aveam doar un suierat". Lidia a fost scoasa din vagon de un spaniol - "m-a pus langa un gard, pe jos. Atunci lumea a inceput sa strige ca mai e o bomba. Toti au inceput sa fuga. Unii au trecut peste mine... m-au calcat cu picioarele". Fata plange si isi aduce aminte ca, singura, s-a tarat pana sub o ambulanta: "Am zis ca, daca explodeaza, nu o sa mor daca ma bag sub masina. M-am lipit de o roata sub Salvarea aia. Apoi, un politist m-a vazut cum zaceam acolo. M-a tarat pana la doctori. Acolo i-am vazut pe ceilalti raniti - era unul langa mine cu ochiul curs pe obraz. Multi nu mai aveau par si erau fripti pe picioare". Lidia spune ca ii este frica, acum, ca va ramane paralizata, dar are o bucurie. Acum o zi, un oficial spaniol i-a adus actele pentru rezidenta. "M-am bucurat, ca tare imi place in Spania. Chiar daca nu pot sa uit ca, atunci cand ma ducea politistul printre sine, am vazut aruncata pe terasament, la 100 de metri de tren, o bucata din burta cuiva". Cel care i-a operat pe romani este un medic militar din Romania. Dragos Stefanescu este maior in cadrul Institutului Medical de Aeronautica si este detasat in Spania de cativa ani. Maiorul povesteste ca ziua tragediei a fost un cosmar cu sali de operatie pline. Toti medicii au fost chemati in serviciul de urgenta, in care s-a lucrat 36 de ore non-stop. "Ambulantele veneau una dupa cealalta. Ranitii intrau direct in operatie, iar cei mai putin grav erau preluati de un psiholog. Mai fusese adus si un preot, pentru o ultima binecuvantare". Maiorul povesteste ca a vazut, in 24 de ore, mai tot tipul de rani, "dar cea mai urata a fost a unei femei care avea un ochi iesit din orbita, iar falca rupta si cazuta. Bucata de maxilar atarna in fasii de piele. In spate, in zona rinichilor, carnea fusese sectionata de un os de la o alta victima! Iar piciorul era smuls, cu tendoanele afara". Medicul spune ca romanii adusi la Gomes Ulia au avut acelasi regim cu spaniolii, chiar daca unii dintre ei nici nu aveau acte. Pentru romanii raniti, lipsa actelor nu mai conteaza. Toti au primit, sambata, acte de rezidenta. Asa ca unii chiar se bucura ca "au fost la momentul potrivit, in locul potrivit"! Ranitilor in stare grava nu le mai pasa insa de acte. Un barbat din Teleorman, abia ajuns in Spania, a ramas fara picior. Prietenii lui spun ca ar vrea sa dea timpul inapoi, "sa ramana in Spania pe blat, dar ca omu sanatos". Nici unul, insa, nu s-ar intoarce in Romania. De actele de sedere nu se bucura nici Grigore Bizau. Romanul este din Maramures si este stiut ca erou. A fost in primul tren care a explodat: "Eram in primul vagon si, dupa bubuitura, m-am trezit aruncat pe peron. Am crezut ca a fost accident de tren. M-am dezmeticit, n-aveam mai nimic. Am vazut in ceea ce mai ramasese din vagon mai multi oameni care strigau dupa ajutor. Erau raniti, plini de sange. Am alergat inapoi, sa-i ajut. Cand am ajuns la primul si il trageam spre peron, au bubuit celelalte doua bombe. O tabla m-a lovit si m-a strivit de zid. De omul ala pe care voiam sa-l ajut nu s-a mai ales nimic". Grigore are acum rani serioase. Ce e mai grav - suflul exploziei i-a fracturat coastele, care i-au perforat ficatul. Nici in Coslada, nici in Torrejon de Ardoz si nici in San Fernando nu exista vreun roman care sa vrea sa se intoarca in tara. "Chiar daca aici sunt teroristi si bombe, salariul e mai bun", spun multi dintre ei.