Ne transformăm sau nu în părinții noștri? Psiholog: „Repetarea greșelilor lor este, paradoxal, un mod de a rămâne conectați cu ei”

Creștem convinși că vom face lucrurile diferit. Că nu vom țipa,  nu vom repeta aceleași replici și nu vom duce mai departe obiceiurile care nu ne-au plăcut sau ne-au rănit în copilărie. Și, totuși, în momente de stres sau oboseală, ne surprindem spunând exact aceleași cuvinte sau reacționând aproape identic cu părinții noștri. Totodată, observăm uneori că este mai ușor să renunțăm la obiceiurile mici— cele legate de rutină sau organizare — decât la tiparele profunde. Am încercat să aflăm de ce se întâmplă aceste lucruri, cum putem scăpa de obiceiurile care nu ne plac și în același timp să facem pace cu trecutul. 

FOTO Shutterstock

Obiceiurile care dispar cel mai ușor

Că învățăm prin modelare și exemplele celor din jur este un fundament al psihologiei. Iar automatismele din copilărie devin adeseori "scurtături" ale creierului, mai ales în situații de stres.

Când vine vorba de renunțat la obiceiuri, pare că e mai ușor când vine vorba de cele de suprafață, precum treburile din casă sau atitudinea pe care o avem față de lucruri.

O arată și o discuție de pe platforma Reddit, unde la întrebarea "Ce obiceiuri nu ați preluat de la părinți?" cei mai mulți au menționat călcatul hainelor sau alte exemple casnice:

"Eu nu sortez hainele când trebuie puse la spălat (am majoritatea negre sau închise la culoare). Sâmbătă nu mai e zi de curățenie. Nu am de gând să pierd o zi întreagă făcând curat. Nu spăl vasele pentru că am mașină de spălat (și ai mei au, dar refuză să o folosească). De Sărbători nu mă strofoc să fie luna și bec în casă și nici nu fac 10 feluri de mâncare";

,,Să nu păstrez zeci de obiecte inutile prin sertare/dulapuri. Acum sunt la modul: dacă nu deschid un sertar cu chestii luni de zile, la prima curățenie generală zboară toate la gunoi";

,,Primul lucru care imi vine in minte: nelipsita coală albă. Fie că e vorba de rafturile de la bucătărie unde stau vasele sau dulapurile cu haine, pantofi , si din partea mamei si din partea tatalui au acest "obicei" de a pune coală albă ,pe care bineînțeles eu nu l-am preluat".

Alții au adus în discuție economisirea în exces:

,,Nu fac rabat la calitatea mâncării pentru a pune bani deoparte și îmi iau concediu să mă relaxez. Ai mei aveau obiceiul să aleagă mâncarea proastă (margarină, parizer etc.) pentru a pune bani deoparte. De ce îi puneau deoparte? Ca să fie. Nu făceam niciodată nimic cu ei. Ai mei nu prea își luau zile de concediu pentru că, la finalul anului, angajatorul le plătea zilele de concediu neluate și lor le ieșea ca un al treisprezecelea salariu";

,,Încălzesc în toată casa. Părinții mei încălzeau doar anumite camere din casă". 

Foarte mulți au menționat și un alt obicei bine-cunoscut românilor: ,,ținutul lucurilor de bune". 

,,Am primit o cremă fancy și miroase frumos? Păi mă dau cu ea zilnic, ca să mă bucur de ea, nu o țin în dulap până expiră", a scris o femeie. 

,,Să cumpăr mobilă frumoasă și să o acopăr cu mușama, cearșaf, pătură, și naiba mai știe ce că <<se strică>>. Sau sa nu las pe nimeni să folosească o canapea sau o masă că <<am dat bani pe ele>> și <<sunt alea bune, maică>>", a menționat altcineva. 

Nu toți reușesc însă să scape de aceste deprinderi, chiar dacă nu le plac. Cineva a scris cum "pusul bine" e un obicei atât de bine format încât îl repetă:

,,Pusul bine. Atât de bine încât nu mai găsești obiectul ăla în veci. Așa face și mama. Așa făcea și bunica. Caut de trei  zile unde am pus desfăcătorul 'ăl bun de borcane. Zici că a făcut picioare". 

Cum ne desprindem mai ușor. Sfatul psihologului

"Desprinderea începe prin observare fără critică", explică psihologul Dorina Stamate. Care oferă și câteva idei de  exercții practice:

,,Imaginează-ți că mintea ta este ca o casă în care te-ai mutat la naștere, iar părinții tăi au ales mobila, draperiile și regulile casei. Ca adult, ai dreptul să faci inventarul.

De exemplu, moștenirea credinței de a păstra unele obiecte „de bune”. Acestea vin adesea dintr-o mentalitate a lipsei, specifică generațiilor trecute. Poți începe cu un mic experiment: <<Astăzi mănânc din farfuria cea frumoasă>> sau <<Astăzi port rochia de mătase, deși merg doar la cumpărături>>. Observă anxietatea care apare și spune-ți: <<Sunt în siguranță să mă bucur de ce am acum. Viața mea nu este o repetiție pentru mai târziu.>>". 

Dorina Stamate. Foto: arhiva personala

De ce ajungem să copiem comportamentele nocive?

În discuția de pe Reddit, au fost mai puține răspunsuri referitoare la alt tip de obiceiuri: judecăți referitoare la cei din jur, tonul vocii sau felul în care reacționăm în caz de ceartă. Astfel de atitudini țin de straturi mult mai adânci ale psihicului, se formează devreme în relația cu părinții  și devin aproape automate. Chiar dacă la nivel conștient respingem anumite comportamente (vă sună cunoscut "Eu nu o să fac asta niciodată?"), în situații de stres ajungem să le reproducem. 

"Este frustrant să te auzi vorbind cu vocea tatălui tău sau reacționând exact ca mama ta, deși ți-ai promis opusul", spune psihologul Dorina Stamate, care explică și cele trei mari motive din spatele acestor reacții: 

"Este limba maternă a emoțiilor, creierul nostru învățând prin imitare. În momente de stres, oboseală sau furie, creierul intră pe „pilot automat”. Pilotul automat folosește rutele neuronale cele mai vechi și bătătorite – cele din copilărie.

Inconștient, credem că, dacă suntem diferiți de ei, îi trădăm sau nu mai aparținem familiei, și asta înseamnă o loialitate invizibilă. Repetarea greșelilor lor este, paradoxal, un mod de a rămâne conectați cu ei.

Știm foarte bine ce nu vrem să facem, dar nu am învățat încă cum să facem altfel. E ca și cum ai ști că nu vrei să mergi spre Nord, dar nu ai o hartă pentru Sud". 

Specialista oferă și un exemplu în acest sens:

"Dacă părinții tăi țipau când erau supărați, și tu te surprinzi țipând, nu e pentru că ești un om rău, ci pentru că asta este singura „unealtă” de gestionat furia pe care ai văzut-o funcționând 20 de ani". 

"A face pace nu înseamnă a aproba ce au făcut greșit, ci a accepta că nu poți schimba trecutul"

A face pace cu trecutul prespune o schimbare de perspectivă, explică Dorina Stamate: 

"Încearcă să-i privești pe părinții tăi nu doar ca pe Mama și Tata (figuri care trebuiau să fie perfecte), ci ca pe niște copii răniți care au crescut și au făcut ce au putut cu resursele (puține) pe care le-au avut. Un om care nu a primit afecțiune nu prea are de unde să dea". 

Totodată, subliniază psihologul, pacea vine și atunci când ,,încetăm să mai așteptăm de la părinții noștri de acum ceea ce nu ne-au putut oferi atunci". Odată deveniți adulți, noi suntem cei care avem puterea de a schimba narativa:

"Părinții tăi pot fi responsabili pentru rănile tale, dar tu ești singurul responsabil pentru vindecarea lor. Pacea apare când spui: <<Nu a fost vina mea ce mi s-a întâmplat, dar este datoria mea să nu dau mai departe aceste traume>>.