Minerii spre Bucuresti, Romania spre Africa

Vin minerii! Nimeni si nimic n-a putut sa-i opreasca in Vale. Toate ofertele, programele, propunerile si contrapropunerile guvernului au fost luate in desert de liderii sindicali. Banca Mondiala a

Vin minerii! Nimeni si nimic n-a putut sa-i opreasca in Vale. Toate ofertele, programele, propunerile si contrapropunerile guvernului au fost luate in desert de liderii sindicali. Banca Mondiala a anuntat ca va finanta unele din proiectele de restructurare si de reconversie a fortei de munca. N-are decat! A fost promulgata Legea zonelor defavorizate, iar prima beneficiara a fondurilor si facilitatilor de investitii va fi tocmai Valea Jiului. Si ce daca? Este in curs de lansare programul national de infrastructuri, ceea ce va insemna mii de locuri de munca la sosele, viaducte, cai ferate. Nu conteaza! Conteaza un singur lucru: ei nu vor inchiderea minelor cu pierderi, nu vor restructurare, nu vor reforma, vor... Dar, oare, stie cineva ce vor cu adevarat ei, minerii din Valea Jiului? Cred ca la aceasta ora nici ei nu mai stiu. Pentru ca actiunea sindicala declansata din nelinistea fireasca a celor amenintati sa ramana pe drumuri ca urmare a inchiderii unor mine a fost confiscata de Miron Cozma, care i-a luat ostatici pe minerii din Vale pentru propriul lui razboi cu legea. Ei formeaza acum oastea lui de stransura, manata spre Bucuresti prin amenintari, prin santaj si teroare. Masura luata de autoritati de a opri inaintarea lor spre Capitala, prin toate mijloacele legale, este corecta. Minerii n-au ce cauta la Bucuresti! Degeaba incearca unii politicieni din opozitie, avocati de ocazie ai infractorului din Vale, sa gaseasca nod in papura: ca prezumtia de nevinovatie, ca dreptul la greva, ca har, ca mar... Stai si te crucesti. Amnezie sau lichelism? Sa nu-si mai aminteasca, oare, respectivii cu cata nevinovatie au fost manuite rangile prin pietele si pe strazile Bucurestiului la precedentele mineriade? Pana la prezumtia de nevinovatie este certitudinea faptelor savarsite in precedentele incursiuni. Sondajul de opinie realizat de CURS arata ca 87 la suta dintre bucuresteni resping o posibila venire a minerilor in Capitala. Si ei stiu de ce. Au ei problemele lor, framantarile si nelinistile proprii, care vin mai din urma si au fost doar acutizate din vina actualului guvern. Si mai stiu ei ceva, si anume, ca daca o duc greu este si din cauza "gaurilor negre" din economie, una din acestea fiind chiar Valea Jiului. Vrand-nevrand, si bucurestenii, ca si toti ceilalti cetateni din aceasta tara primesc salarii si pensii mai mici si pentru ca statul subventioneaza cu sute de miliarde de lei mine nerentabile, iar Compania Nationala a Huilei nu si-a mai platit de ani de zile asigurarile sociale, fiind, in schimb, extrem de generoasa in a-i plati lui Miron Cozma salariu de zeci de milioane, plus sporurile aferente, pentru el si bodyguarzii sai, carora liderul maxim le asorteaza costumele dupa culoarea limuzinelor. Iar daca, prin absurd (fereasca Dumnezeu!), minerii ar veni, ei ar gasi un Bucuresti ostil, caruia n-ar face decat sa-i reimprospateze memoria scenelor de cosmar ale navalirilor precedente. De fapt, de ce vor neaparat minerii sa vina la Bucuresti? Daca ar veni, ar veni ca sa ce? Sa-i ciomageasca iar pe bucuresteni? Sa ia din nou cu asalt Palatul Victoria? Sa-l dea jos pe primul-ministru, cum au facut in '91? Sa-l stranga de gat pe ministrul Berceanu? Ma indoiesc ca vor veni ca sa planteze flori in Piata Universitatii, sub ochii umeziti de emotie ai domnului Ion Iliescu si ai locotenentilor sai! Sa admitem, totusi, ca si in acest caz s-ar aplica principiul prezumtiei de nevinovatie. Vor veni la Bucuresti pentru a sensibiliza guvernul si opinia publica asupra revendicarilor lor. Las la o parte aberatiile cu 10.000 de dolari si doua hectare de teren, pretentia de a li se acorda 500 de dolari pe luna pana la pensie; sa presupunem ca, deocamdata, ar trebui negociata doar cererea de majorare a salariilor cu 35 la suta, in conditiile mentinerii intregului efectiv al Companiei Nationale a Huilei, care se ridica la peste 20.000 de angajati, si anularea deciziei de inchidere a minelor Barbateni si Dalja (urmand ca toate celelalte absurditati sa fie reluate ulterior, dupa cum a declarat insusi Miron Cozma). De unde ar trebui sa ia atata banet guvernul pentru a acoperi o crestere cu 35 la suta a salariilor, daca nu va face restructurare si nu se va rentabiliza activitatea miniera? Are cineva la Bucuresti o solutie miraculoasa, pe care nu o poate comunica nici prin telefon, nici prin fax si trebuie musai sa vina 10.000 de oameni ca s-o duca prin viu grai in Valea Jiului? Solutii miraculoase nu exista si asta o stiu si liderii minerilor. Cu toate ezitarile, poticnelile, erorile lui, guvernul incearca sa rezolve ce se poate rezolva in actualele conditii. Poate ca unele solutii nu sunt cele mai bune, poate ca unele programe nu tin indeajuns seama de situatia disperata a familiilor cu multi copii sau a comunitatilor din localitatile monoindustriale. Actuala echipa guvernamentala a dovedit insa disponibilitatea necesara pentru a negocia, asa cum s-a intamplat in dialogul cu minerii lui Marin Condescu, care au si obtinut satisfacerea in mare masura a revendicarilor lor. Intr-un ultim apel adresat minerilor, premierul Radu Vasile s-a declarat dispus sa participe personal la negocieri, cu conditia reluarii activitatii in Valea Jiului. Numai o minte bolnava i-ar mai putea indemna pe mineri sa ia cu asalt Bucurestiul. Aflu ca renumitele retele de televiziune CNN si Euronews transmit deja din ora in ora imagini din Defileul Jiului. Agrementate, bineinteles, cu scene de cosmar din timpul mineriadelor din '90-'91, care au scufundat Romania in bezna dispretului general si au izolat-o de lume. O noua actiune similara ar putea sa o stearga definitiv de pe harta civilizatiei europene.
Dumitru TINU

19 iulie 2000
Drum deschis pentru Domnul Altcineva
Cine a spus ca in Romania nu poate fi pastrat nici un secret? Presedintele Constantinescu a demonstrat ca se poate. Cu conditia ca respectivul secret sa fie cunoscut de o singura persoana. Prin anuntul ca nu va mai candida la Presedintie, dl. Constantinescu i-a surprins nu doar pe adversarii sai, ci si pe simpatizantii si sustinatorii sai politici. Ba chiar si consilierii cei mai apropiati n-au aflat decat in ultimul moment, iar familia Constantinescu a primit vestea doar cu o zi inainte de eveniment. Vor curge rauri de cerneala si se vor consuma zeci de ore de talkshow-uri pentru a descifra motivele, sensurile, dedesubturile acestui gest politic fara precedent. Pentru ca, trebuie spus, retragerea din cursa prezidentiala inaintea incheierii primului mandat este o premiera absoluta in viata politica romaneasca. Asadar, ce l-a determinat pe Emil Constantinescu sa renunte la batalia pentru un nou mandat prezidential? Discursul televizat, elaborat, cum s-a vazut, cu foarte mare grija pentru efectul dramatic la public, nu permite un raspuns transant. Primul motiv invocat de presedinte, si anume indeplinirea angajamentului de a rapune coruptia si hotia, nu rezista la cea mai simpla analiza. Dl. Constantinescu spune ca, neangajandu-se in campania electorala, va putea continua impartial si ferm aceasta lupta. Dar au mai ramas nu mai mult de trei luni si jumatate de mandat, din care moment va lua mana de pe mitraliera. Si ce va face? Va arunca cu pietrele din laboratorul de geologie in hoti si corupti? Nu sta in picioare nici argumentul ca, retragandu-se, va putea sprijini cu si mai multa energie programul de reforma al guvernului Isarescu. Fie ca va fi vorba de masuri dure, nepopulare, amanate din considerente electorale, fie de masuri sociale ca efect pozitiv al reformei, care risca sa fie catalogate drept populiste, in nici o situatie iesirea din cursa nu poate fi un sprijin pentru reforma. Intre motivele renuntarii la lupta, presedintele readuce in atentie spectacolul de mahala politica in care misuna cei "care vand si cumpara principii, ideologii, locuri in parlament si guvern, folosind minciuna, santajul, vulgaritatea, manipularea oamenilor". (...) Adevaratul motiv care l-a determinat pe presedintele Constantinescu sa se retraga din cursa a ramas nerostit in interventia sa televizata, desi intregul discurs il degaja ca unica solutie onorabila. Pe baza unei analize lucide a sanselor de a fi reales, domnul Constantinescu a ajuns la concluzia ca va pierde. A recunoscut intr-un fel acest lucru si in discutia de aproape trei ore cu directorii de ziare, posturi de radio si televiziune la vila Lac 1, luni seara, imediat dupa anuntul care a bulversat scena politica romaneasca. Fireste, domnia sa a fost mai nuantat. Fost alergator de fond, ne-a reamintit povestea cu concurentul din pozitia a doua care stie cand si cum sa atace pentru a castiga. Chiar daca am crede sau nu ca in politica lucrurile se petrec ca in atletism, aceasta nu diminueaza cu nimic valoarea actului sau de curaj politic, care-l ridica in ochii cetatenilor. Aici, in unicitatea gestului sau se afla si explicatia perplexitatii liderilor tuturor partidelor politice la aflarea vestii ca Emil Constantinescu nu va mai candida. Intr-o tara in care toti se tin cu ghearele si dintii de scaune, unde oameni politici ajunsi la o varsta ce sfideaza veacul se incapataneaza sa ramana in functii pentru care nu mai au nu doar energia fizica sa le indeplineasca, dar nici limpezimea mintii necesara, vine presedintele si anunta, pur si simplu, ca el se retrage. Merita sa le vezi fetele batranilor sefi de partide ingaimand ceva in sensul ca i-a pus pe ganduri gestul presedintelui, cand de fapt aveau a spune un cinstit "voi face la fel cat de curand". Intr-o postura jalnica, de insi loviti in moalele capului, apar si alti lideri, pe care nu varsta, ci incompetenta si impostura ar trebui sa-i apese, dar care n-au de gand sa se retraga, pentru ca in Romania asa ceva nu s-a mai pomenit. Deloc surprinzator, dl. Iliescu a fost mai rezervat. Vor gresi cei ce ar fi tentati sa-i interpreteze rezerva drept o dovada ca, fie si pentru o clipa, a cugetat la posibilitatea de a-i urma exemplul. Nu, domnia sa, cu viclenia-i patentata in laboratoarele fostelor congrese comuniste, l-a asteptat pe Adrian Nastase sa declare ca PDSR-ul merge nesmintit cu Ion Iliescu la presedintie. (...) Retragerea lui Emil Constantinescu rastoarna toate strategiile si toate calculele electorale pentru toamna. In ce priveste alegerile prezidentiale, e de asteptat ca in scena sa-si faca aparitia, asa cum anticipam intr-un editorial din 25 mai, intitulat "Domnul Altcineva", oameni noi, mai tineri, mai dinamici, mai imaginativi, in afara oricaror combinatii de interese, preocupati doar de a-si pune cunostintele si inteligenta pentru a crea o economie competitiva si a scoate tara din mizerie. "Nu ma intrebati cine este acest misterios domn Altcineva, scriam atunci. El ar putea fi Isarescu sau Stolojan sau... oricum altcineva. Ca doar lumea n-a inceput si nu se termina cu Iliescu, Constantinescu, Roman, Melescanu. Or mai fi si altii in tara asta". Ar fi de ajuns sa ne imaginam o confruntare televizata Iliescu - Isarescu pentru a intelege cat de diferite se anunta viitoarele alegeri. Un Iliescu obosit, cu aceleasi dosare prafuite in fata, iar de partea cealalta un prim-ministru cu alte griji - despre inflatie, crestere economica - dar si cu dosarele negocierilor de la Bruxelles si cele privind programul de reforma pe care ar putea sa-l continue din pozitia de sef al statului roman. Alegerea in acest caz nu va putea fi decat intre trecut si viitor. Grea incercare pentru PDSR, grea incercare pentru toate partidele politice! Era si timpul unei reale decontari in fata alegatorilor.
Dumitru TINU

23 mai 2001
Regele nu abdica
La cateva saptamani dupa ce fusese nevoit sa paraseasca tara, in urma loviturii de palat de la 30 decembrie 1947, regele Mihai I anunta de la tribuna Asociatiei Presei Americane din Washington: N-am abdicat, am fost fortat sa semnez un act de abdicare de la tron. Si, intr-adevar, regele n-a abdicat niciodata de la credinta sa in tara si popor si de la hotararea de a se reintoarce intr-o buna zi acasa. Il ascultam evocand acel moment tragic pentru destinul sau si al tarii, luni seara, la Palatul Elisabeta, unde am avut privilegiul de a fi invitat la o cina la care au participat doar familia regala si consilierul personal al regelui. Vorbea cu ton scazut, dar ferm, parand ca are aievea in fata chipurile de brute ale executorilor sai, Petru Groza si Gheorghiu Dej. Privirea ii ramasese fixata pe usa biroului sau, unde odinioara i se aruncase in fata hartia de condamnare la exil. Brusc, peste chipu-i trist se asterne o parere de zambet. Acolo, pe o parte a peretelui se mai poate vedea crapatura lasata de usa trantita nervos de Vasinski, cand regele il infruntase cu demnitate, in martie 1945, opunandu-se ordinului Kremlinului de instalare prin frauda la urne a guvernului Petru Groza. "Cand am venit, am cerut sa vina un preot sa faca o sfestanie, sa alunge duhurile rele. A fost aici si l-am condus mai ales in acele cateva locuri care imi trezesc amintiri foarte triste". Si din nou se cufunda in trecut, repetand ceea ce spusese la sosirea in palat cu cateva zile in urma. Soarta a facut ca toti cei care au avut un rol in izgonirea sa din tara sa nu mai fie. "Sunt singurul care a mai ramas". Si ce soarta! Ce film ar fi facut un Bertolucci, realizatorul "Ultimului imparat" al Chinei! Urcarea pe tron a unui copil de 6 ani, regenta, inlaturarea din scaunul regesc de catre propriul tata, Carol al II-lea, intrarea in scena a maresalului Antonescu, revenirea pe tron, rebeliunea legionara, razboiul, rasturnarea de la 23 august '44, venirea comunistilor la putere, inlaturarea de la tron, exilul cu toate vicisitudinile, prabusirea comunismului, incercarile de revenire in tara, intoarcerea din drum si, in sfarsit, stabilirea definitiva acasa... Vizitand o scoala din Bucuresti, regele ii indemna pe elevi sa-si cunoasca istoria. Cunoscand istoria, se va intelege ca Mihai I face parte integranta din patrimoniul national. Este una din personalitatile secolului abia incheiat care a facut istorie si a carei recuperare este in beneficiul tarii. Ceea ce m-a frapat in convorbirea cu regele este acea liniste adanca in care s-a instalat de la venirea in tara. Dupa o viata atat de zbuciumata, este acasa. Asta e tot. Se incheie o epoca. Nu, el nu este Simeon al II-lea al Bulgariei, care s-a avantat in lupta politica, formatiunea sa devansand toate partidele in competitia preelectorala. Ar fi bizar pentru o personalitate de statura lui morala. Prin consilierul sau, cunoscutul politolog Jonathan Eyal, Mihai I si-a reafirmat opinia, neschimbata de 10 ani. Nu a sustinut si nu va sustine nici un partid promonarhist. Oricat de binevoitoare, asemenea optiune nu este in interesul Romaniei. Atat cat va fi nevoie si cat va putea, va lucra pentru Romania. Cat de ridicole apar in lumina acestei profesiuni de credinta, probate de intregul comportament al regelui, frustrarile celor ce incearca sa atenueze valoarea acestui moment doar pentru ca initiativa normalizarii definitive a relatiilor cu fostul suveran apartine actualului presedinte al tarii! Numai fiindca n-au avut ei inteligenta si curajul politic de a reglementa aceasta problema, liderii taranisti au inceput sa caraie: "Care este in definitiv logica? Sa fii contra si acum sa te schimbi... E destul de ieftin... Iliescu, ca lider al acestei politici antimonarhiste, sa vina acum si sa sustina... Este o convertire care nu pare sa fie sincera". Revin cu asertiunile domnului Ion Diaconescu, artizanul dezastrului acestui partid, pe care le-am mai citat o data, pentru ca ele dau masura obtuzitatii unei parti a clasei noastre politice, derutata de gestul presedintelui. Ce importanta are daca este sincera sau nu convertirea lui Ion Iliescu? El nu este calugar, ci om politic. A fi contra ceva si a reveni apoi asupra propriei pozitii nici nu tine de logica, tine de arta politicii. Presedintele a avut barbatia sa recunoasca deschis ca a gresit fata de rege, iar acest lucru arata ca este un om politic veritabil. Repet intrebarea pe care am mai pus-o: de ce n-au retrocedat ei Castelul Savarsin ori Palatul Elisabeta cat timp s-au aflat la putere? Vrand sa-si castige sprijinul unei parti a romanilor din diaspora, Emil Constantinescu se lansase imprudent, in vara anului 1996, in declaratii promonarhiste de pe urma carora a avut de tras toata campania electorala. Odata ajuns insa la Cotroceni, s-a distantat si l-a evitat cat a putut pe rege. Lamentabila atitudine, cum lamentabila a fost si iesirea sa din scena. Multi ar vrea sa foloseasca prilejul revenirii in tara a fostului suveran pentru a-si adauga cat de cat din prestigiul, influenta si - de ce nu - nobletea regala. Din subteranele opozitiei, taranistii spera sa se reapropie de rege. Liberalii nici nu stiu daca sa mai spere ceva dupa gafa monumentala a primului lor lider postdecembrist, Radu Campeanu. Vor incerca insa, in mod sigur. Debusolati de o vreme, cei ce se pretind reprezentanti ai societatii civile, adica ai nostri, celor neinregimentati politic, asteapta si ei un semn al milei mariei sale. PDSR-ul crede ca i se cuvine sa contabilizeze un ce castig si pentru sine. Si, desigur, va castiga Iliescu. Exista chiar o ingrijorare ca nu cumva sa castige prea mult. Ei, si? Problema care se pune nu este insa, dupa parerea mea, cine pierde si cine castiga. Nu stiu si nici nu intereseaza cine va pierde. Va castiga, in orice caz, Romania. E bine de stiut ca in Occident restituirea proprietatilor regale, invitarea regelui pentru totdeauna, acordandu-i-se regimul unui fost sef de stat, au fost foarte bine primite. Nu datorita faptului ca unele din tarile vestice sunt monarhii, ci pentru ca Occidentul vede in aceasta un semn de normalitate. Apoi, va conta cuvantul regelui. Prezenta sa la unele intalniri de genul celei care a avut loc la inceputul acestei saptamani cu investitorii straini este intr-un fel o garantie, care in lumea capitalista inseamna ceva. In plus, regele este bine cunoscut si respectat in capitalele occidentale, eventualele misiuni incredintate in noua sa pozitie pot avea o influenta benefica asupra sanselor Romaniei de integrare in structurile euro-atlantice. De fostul suveran este insa nevoie in primul rand in tara. Departe de zbaterile politicariei dambovitene, Mihai I poate contribui la repunerea in circuit a valorilor morale de care este atata nevoie in vremurile pe care le traim. Regele, asa cum l-am cunoscut, este deasupra nimicniciilor politicii si ale vietii. Poate ca nu intamplator a si dorit sa aiba una din putinele intalniri private din aceste zile dupa venirea in tara cu directorul unui ziar cunoscut pentru orientarea sa republicana.
Dumitru TINU

31 decembrie 2002
Spre statia Sperantei
...Si a mai trecut un an. Cu bune si rele, cu sperante si dezamagiri. Este totusi poate primul an din cei treisprezece pe care ii numaram de la miracolul din decembrie '89 in care n-am mai fost "chinuiti degeaba", cum spunea cu cinism un ministru responsabil cu jupuirea de sapte piei a romanului. Stransul curelei, umilintele, amanarea iarasi si iarasi pe altadata a micilor bucurii omenesti au capatat un sens dupa ce Romaniei i-a fost rezervat, in sfarsit, un loc in randul lumii civilizate. Ceea ce s-a intamplat cu noi in acest sfarsit de an, prin invitarea la NATO si stabilirea unui traseu cu data fixa pentru a ajunge la statia UE, va marca destinul nostru ca popor. Meritul nu este al unui guvern sau partid, al unor persoane aflate intamplator in ierarhia puterii in anumite momente ale acestui proces, ci al milioanelor de romani. Al acelora care au crezut neclintit in apartenenta noastra la cultura si civilizatia europeana si au sprijinit cu ardoare angajarea tarii in apararea valorilor democratiei. Al acelora care se afla sub arme in Bosnia, in Kosovo si in desertul afgan. Al acelora care, in pofida taraganarii reformelor, a lipsei de curaj si a incompetentei unor guvernanti, infruntand o fiscalitate ostila si o birocratie ticaloasa, au reusit totusi sa dezvolte un sector privat care, pentru prima data, depaseste ca amploare sectorul de stat. Lor li se datoreaza, in primul rand, acel reviriment economic reflectat in cresterea Produsului Intern Brut, in expansiunea comertului exterior, in scaderea inflatiei - si care a cantarit in decizia de a invita Romania la NATO si Uniunea Europeana. Poate ca toate acestea nu se simt inca la nivelul omului simplu si in mod sigur nu au adus vreo schimbare pentru milioanele de neajutorati - pensionari, someri din zonele cu monoproductie, unde s-au inchis combinate si fabrici, iar guvernele postdecembriste i-au lasat in plata Domnului. Fata de acestia au o mare raspundere, nu doar politica, ci si morala, toti cei ce s-au perindat la putere in acesti ani. La 13 ani de la Revolutie, a veni insa cu aceleasi baliverne despre cat de greu a fost, daca nici pana acum nu s-a atins nivelul productiei de dinainte de '89, cum ne spunea deunazi domnul Iliescu, este o sfidare si o batjocura. Care productie? Cea de pe stoc? La ce ne foloseau miile de tone de laminate pe cap de locuitor, cand umblam bezmetici pe la cozi interminabile pentru un pachet de tacamuri sau de adidasi? Cine si-ar mai dori "puterea de cumparare" de atunci? Este extraordinara aceasta rezerva de energie, rabdare si speranta din fibra poporului roman, capacitatea sa de intelegere a rostului sau in aceasta lume in schimbare. Priviti sondajele de opinie si veti vedea cata incredere au romanii in viitorul lor alaturi de celelalte natiuni europene. Stiu ca unii sunt tentati sa spuna ca asta se datoreaza ignorantei. In mod sigur sunt destui aceia care cred ca le va veni totul de la NATO si UE. Eu nu la ei ma refer, ci la tinerii care lucreaza in companii private sau care au inceput ei insisi o afacere, la miile de navigatori pe Internet care comunica intre ei si cu lumea larga intr-un limbaj ce nu se supune stupidei "legi Pruteanu", dar si la sutele de mii de muncitori romani angajati temporar in strainatate si care aduc mai multi bani decat toti investitorii la un loc, iar odata cu aceasta aduc o experienta din ceea ce au invatat in capitalism. Speranta sunt ei si cei ce vin dupa ei. Martori la tot circul politic din ultimele luni, care arata cat de adanca este prapastia dintre interesele politicianiste ale partidului de guvernamant si interesele tarii, multi se intreaba daca nu cumva exista pericolul de a se rata aceasta sansa istorica. Pericolul exista, dar motivele de optimism sunt, incontestabil, precumpanitoare. Oricate nemultumiri am avea fata de prestatia actualului guvern, trebuie recunoscut ca el a condus cu inteligenta demersul international pentru suprimarea vizelor si a reactionat prompt, cand a fost cazul, alaturandu-se coalitiei antiteroriste. Pe de alta parte, numai un partid cu vocatie sinucigasa ar putea ignora cerintele Uniunii Europene care vor fi inscrise in foaia de parcurs pentru momentul integrarii, din 2007. Din acest moment guvernul, indiferent care va fi el, va fi obligat sa respecte ce se hotaraste la Bruxelles. Fondurile ce vor fi alocate Romaniei - si ele vor fi consistente - vor trebui folosite pe proiecte aprobate de Uniunea Europeana, urmarite de experti ai Uniunii. Guvernul va fi obligat sa faca reforma in Justitie, in Administratie si, bineinteles, sa ajunga la o economie de piata functionala. Cu putin noroc, evolutiile pozitive din economie se vor simti, intr-un fel sau altul, in casele tuturor romanilor.
Dumitru TINU