Sănătatea femeii în România: o istorie a controlului, rușinii și supraviețuirii
0De la mitul „isteriei“ feminine la reglementarea alăptării, de la promovarea unei igiene „naționale“ la interzicerea avortului, statul a modelat și controlat corpul femeii în funcție de nevoile momentului: igienizare, demografie sau industrializare.
Sănătatea femeilor în secolul XIX în România era un subiect influențat de normele sociale, tradițiile populare și nivelul de dezvoltare al medicinei. Din cauza accesului limitat la tratamente medicale moderne, multe afecțiuni erau tratate prin remedii tradiționale sau lăsate netratate, iar problemele ginecologice și de sănătate mintală erau adesea trecute sub tăcere. Cu toate acestea, sfârșitul secolului XIX a marcat primele progrese semnificative în îngrijirea femeilor, datorită modernizării sistemului medical.
Accesul limitat la îngrijire medicală
În prima jumătate a secolului XIX, femeile din România aveau un acces extrem de limitat la servicii medicale specializate. Spitalele erau puține și dedicate în principal bărbaților sau militarilor, iar femeile, mai ales cele din mediul rural, se bazau pe moașe, vraci sau bătrânele „pricepute“ din comunitate. Medicina modernă era încă la început, iar credințele populare aveau o influență majoră asupra felului în care bolile erau percepute și tratate. Printre cele mai utilizate metode de tratament se numărau leacurile din plante, descântecele și ritualurile religioase. Multe femei considerau boala o pedeapsă divină și apelau la biserică pentru vindecare, mai degrabă decât la medic.
Într-o țară în care, cu doar un secol în urmă, femeile nășteau pe paie, în odăi comune, în văzul întregii familii, supraviețuirea mamei și cea a nou-născutului păreau mai degrabă o excepție decât o regulă. Medicina românească, la sfârșit de secol XIX, se intersecta pentru prima dată cu ideea de intervenție socială, iar femeia – în special țăranca – devenea, oficial, purtătoarea unei poveri biologice și morale: regenerarea și perpetuarea națiunii.
Nașterea și „suferințile convulsive“
Condițiile în care femeile aduceau pe lume copii în mediul rural la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX reflectă nu doar precaritatea materială, ci și lipsa totală a intimității, a igienei și a sprijinului medical. Potrivit datelor din 1912, în 76,5% dintre locuințele rurale, întreaga familie locuia într-o singură cameră, iar medicii care documentau realitatea vremii nu își ascundeau indignarea și chiar disprețul: „În această singură cameră comună, muma, după suferinţi convulsive, naşte pruncul; iar copilul strivit de boale se luptă în agonia morţii, fraţii săi mai mici au mai mari sunt spectatorii înmărmuriţi şi înfricoşaţi ai acestora mari crize“, nota în 1880 medicul C.I. Istrati, într-un raport citat în volumul „România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910“, semnat de etnograful clujean Constantin Bărbulescu.
În paralel, în aceeași perioadă, în România apar diverse asociații și inițiative private dedicate sănătății femeii și copilului, multe dintre ele conduse de femei din elita urbană. Acestea ofereau sprijin material și medical lăuzelor lipsite de mijloace și nou-născuților lor (Asociația de Caritate Armonia – București, 1884), înființau „instituții materne“ pentru creșterea copiilor de servitori, de lucrători sau ai primăriei (Societatea Materna – București, 1897), organizau conferințe despre igienă, antropologie, puericultură și educația copiilor, la care „venea adesea multă lume“. De asemenea, asociații precum Caritatea (Ploiești, 1908) și Azilul „Maria și Zoe Slătineanu“ (București, 1906) ofereau adăpost femeilor bătrâne, infirmelor și celor fără sprijin. Totodată, la Iași, încă din 1888, Școala de moșit de pe lângă Institutul Gregorian pregătea profesional femei care doreau să devină moașe, printr-un program de formare teoretică și practică în obstetrică.
„Isteria“, specifică femeilor
Un alt subiect sensibil este legat de afecțiunile psihologice ale femeilor, care erau adesea catalogate drept „isterie“, un diagnostic vag care includea simptome precum anxietatea, depresia sau chiar epilepsia. Tratamentul pentru aceste probleme varia între repaus forțat – femeile erau sfătuite să stea la pat și să evite orice activitate intelectuală –, internarea în azile – unde condițiile erau dure, iar tratamentele includeau hidroterapie și sedative puternice –, dar mai ales leacuri naturiste – cum ar fi valeriana sau laudanumul (derivat al opiului). În literatura vremii, femeia bolnavă era un motiv des întâlnit, reflectând credința că emoțiile și sănătatea psihică a femeii erau legate de o fragilitate biologică.
Cu toate că am putea spune că medicii din Vest aveau păreri mai... moderne, în 1880, Jean-Martin Charcot, un reputat neurolog francez, pionier al studiilor despre „isterie“ la femei, scria: „Histeria nu este doar apanajul femeilor, dar la ele se manifestă cu o frecvență mai mare, deoarece sensibilitatea lor este mult mai pronunțată“. Tot cam în aceeași perioadă, omologul său român Gheorghe Marinescu nota: „Afecțiunile nervoase la femei sunt adesea interpretate greșit ca o slăbiciune naturală, când, de fapt, sunt rezultatul condițiilor sociale și al lipsei accesului la îngrijiri medicale adecvate“.
Nașterea ca obligație de stat
În 1966, Nicolae Ceaușescu dă Decretul 770 – cea mai dură politică demografică a Europei postbelice –, prin care întreruperea de sarcină devine ilegală, iar contracepția, greu de obținut (dacă nu chiar imposibil). Femeile devin niște fabrici de făcut copii, menite să asigure viitorul națiunii prin creșterea numărului de cetățeni. Să ne amintim și titlul onorific de „mamă-eroină“ care se conferea celor care nășteau cel puțin 10 copii, după împlinirea vârstei de 1 an a celui de-al zecelea copil, dacă toți ceilalți erau în viață.
Nașterea nu mai era un act biologic sau o alegere personală, ci o obligație de stat. Rezultatul? Mii de femei mor din cauza avorturilor clandestine, făcute în condiții mizere, cu instrumente improvizate. Spitalele sunt transformate în spații de supraveghere și constrângere: secția de ginecologie devine o extensie a Miliției. Copiii nedoriți ajung să fie abandonați în orfelinatele groazei, așa cum a ieșit la iveală în anii ’90. Frica devine parte din viața reproductivă a femeii – iar rușinea, transmisă generațional. Efectele se văd și astăzi.
Istoria sănătății femeii în România nu este una centrată pe îngrijire, ci mai degrabă pe control. În general, femeia nu a fost văzută ca pacientă, ci ca purtătoare de responsabilitate socială, morală și biologică. De la moașele înlocuite cu doctori bărbați, până la interdicții, rușinare și patologizare, corpul femeii a fost terenul pe care s-au jucat, vreme de un secol și jumătate, cele mai profunde temeri ale societății: frica de moarte, de boală, de depopulare, de decădere morală. Iar în tot acest timp, vocea femeii – despre propriul corp, maternitate sau propria durere – a fost ultima luată în considerare. Dacă a fost ascultată vreodată.
Se încarcă comentariile...
